Ironic cum mi-am numit iubiţii suflete şi mai ironic de atat faptul că odată cu plecarea lor mi-a fugit şi sufletul...s-au poate s-a sfărâmat de atâtea dezamăgiri şi mă mint frumos că a fugit şi încă există, refuz să accept că zace undeva acuzăndu-mă, perpelindu-se de durere, sfăşiat de chin...
Cum îmi pot minţi inima când ştiu atat de bine că am rămas fără suflet ? O simt în fiecare por, o văd în oglindă ..oglindă fără de suflet şi ce trist sună.. Cum să accept ? Spune-ţi-mi o vorbă de alin pentru o femeie îndragostită ce şi pierdut iubitul, o vorbă ce o va împăca cu ideea pe veci, o vorbă ce ii va curma suferinţa defintiv, ce îi va umple serile şi ţine de urât sufletul...ce vorbă să găsesc pentru inima mea, cum să-i mărturisesc că mi-am pierdut sufletul ?
N-am curajul necesar să declar că sufletul mi-e bucăţi, bucăţi ce aparţin tuturor ce i-am iubit vreodată...
trist! trist căci îmi doream altfel de soartă pentru mine, altă soartă pentru sufletul meu...nu mi-am dorit niciodată să fiu ciopărţită şi ruptă în bucăţi de oamenii ce i-am iubit, oameni care m-au sfăşiat primind drept recompensă o parte din mine, cea mai importantă parte din mine...
"Odată ceva m-a durut atăt de tare încăt tristeţea nu-mi încăpea în corp şi simţeam cum fiecare venă e pe punctul de a exploda.."
N-am numai amintiri plăcute, din contră sunt plină de nopţii albe şi zile şerbede..simt că a trecut o veşnicie de atunci, le văd undeva departe...într-un trecut înceţoşat ce-mi dăruieşte străngeri de inimă şi frisoane încă mă doare atunci când permit şi mă las copleşită de trecut, se întămplă din ce în ce mai rar e aproape la fel de groaznic ca atunci, acum nu ştiu ce mă doare mai tare, să fie absenţa lui sau cum m-am simţit odată, parcă aud iar şi iar cioburi căzând şi simt că-s ale sufletului meu...închid ochii şi trag aer in piept pentru a nu ştiu câta oară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu