Storyyy.

Afara era cald, vantul adia usor iar ceasul batea de ora 10 jumate.Seara.Stelele straluceau puternic iar greierii isi cantau durerea.
 Intinsi pe o banca izolata de restul si de aglomeratia falezii,intinsi pe o banca langa Dunare, Dunarea care inunda faleza si bancuta lor,banca avand picioarele in apa, erau doi copii care radeau.
  El incerca sa-i arate stelele, dar ea nu avea stare, se juca cu degetele-n palma lui si radea.Obosit de atatea incercari esuate de ai arata Carul Mare, s-a oprit din vorbit si o privea zambind cum se agita si cum rade fara sens.
  Ea nu-l observa si continua sa-si plimbe degetele prin palma lui si razand sa fredoneze un cantec care stia ca lui nu-i place. Dar el uitase si de cantec si de degetele ei care desenau in palma lui si se uita pierdut la ea. Nu intelegea de ce a ales dintre toate, o copila atat de complicata pe care s-o iubeasca? O copila care adoarme la el in brate cand ii spune ca o iubeste, o copila care prefera sa se plimbe cu rolele-n parc decat sa mearga sa bea un suc, o copila care rade fara oprire cand pe el il enerveaza ceva, o copila care-l imita si pe care nu o intelege in majoritatea timpului. Insa o iubea si desi nu stia ce e in mintea ei, daca sentimentele ei sunt reciproce, iubirea lui crestea in fiecare clipa.
  Ea ii observase privirea pierduta, cum se uita la ea rupt de realitate si incerca cu greu sa-si stapaneasca rasul.  Stia ca o iubeste si simtea cum inima ii crestea de bucurie, i-ar fi spus in clipa aia ca-l iubeste, i-ar fi strigat in fata ca il iubeste enorm, a vrut de atatea ori s-o faca.. dar ia fost frica, pentru a mia oara ia fost frica sa-si arate sentimentele temandu-se prea tare ca atunci cand el ii va afla sentimentele, il va pierde.
  In seara aia, gandurile lui se contraziceau pentru a mia ora, se temea ca ea nu-l iubeste, speriat de ideea asta si incercand cu neputinta sa-si calmeze sentimentele care simtea ca explodau s-a ridicat brusc dupa banca lasand-o sa se uite in gol.
  Ea a ramas acolo, tacand.
  El vazand ca nu-l baga in seama, castigand teritoriu` gandurile lui rele care-i spuneau ca nu simte nimic pentru el si nu-i pasa ce face sau simte el, strapuns de o durere ia spus serios :
 -   Hai ! Mergem acasa.
 Ia a scos cateva interjectii in semn ca nu  vrea si a inceput sa rada uitandu-se cum lui i se adanceste cuta creata de sprancenele incruntate.
 El vazand ca nu-i pasa, orbit de furie si plin de durere interpretand gresit orice gest de al ei a inceput sa tipe .
 - Am spus ca mergem acasa !
 Ia neintelegandu-l, s-a ridicat mirata, facand ochii mari si uitandu-se speriata la el .
-   Ce-i cu tine ? S-a intamplat ceva ?
 El simtind un val de caldura care ii inunda corpul si rusinat ca a tipat la ea, a plecat capul si incercand sa-si domoleasca vocea cat mai mult cu putina, i-a spus incoradat.
- Mergem acasa si cu asta basta !
 Ea inca uimita de reactia lui brusca ia spus hotarata:
 - Nu.
El enervat la culme de reactia lui si de stapanire de sine pe care o are, in orice clipa, a inceput sa tipe pierzandu-si controlu`.
- Ba da ! Acum, mergem acasa !
Ea speriandu-se putin de reactia lui si incercand sa-l faca sa se calmeze, s-a apropiat de el si managaindu-l pe obrazul stang ia spus zambind :
- Acasa este oriunde sunt cu tine.
 El a impins-o si necrezand in vorbele ei, s-a indepartat aprinzandu-si o tigare.
 Ea indurerata de respingerea lui si neintelegand ce nu-i in regula, s-a asezat iar pe banca uitandu-se la stele.
El astepta ca ea sa vina dupa el, dar ea nu venea, statea nemiscata pe banca. A aruncat tigarea in apa si s-a dus langa ea.
S-a asezat pe banca la picioarele ei, si vazand ca ea e tot nemiscata, a luat-o de mana si ia pupat mana in semn de iertare.
 Ea si-a mutat privirea catre el si zambea, dar inca o durea reactia lui de mai devreme.L-a intrebat cu sufletul strans fiindu-i frica de raspunsul lui :
- Ce a fost asta ?
El dandu-i brusc drumul la mana si-a mutat privirea de la ea si  a spus incercand sa para nepasator :
- Nimic, a trecut. Hai sa mergem acum !
 Ea inca astepand un raspuns mai complex din partea lui nu s-a clintit dupa banca. El simtinad ce asteapta ea, a incercat rusinat sa schimbe subiectul :
- Uite, sunt ud la picioare, esti uda si tu. O sa racim.
Ea tacea in asteptarea raspunsului lui. Au urmat cateva minute de tacere dupa care ea s-a ridicat si a plecat in tacere cu el in urma ei.
 El a oprit-o, tragand-o de mana si uitandu-se in ochii ei .
- Suflete, chiar n-a fost nimic ! Haide, iarta-ma ! Mai am si eu cateva iesiri stii ca imi e foarte greu avand in vedere ca maine..
Ea ia pus brusc un deget la gura .
- Shhhhh ! Am stabilit ca nu o sa vorbim despre asta !
L-a luat de mana si se plimbau in tacere, pe faleza care acum era goala . Ceasul era 12 fara 10.. si parca timpul asa repede zbura !
 A inceput sa picure si ea a inceput sa zambeasca.
- Uite ! O sa-ti aduci aminte de ploaia asta ..
El ia spus trist .
- Cu siguranta ! E ultima ..
Ea ia spus dispandu-i zambetul :
- Suflete ! Incalci regulele !
El ridicand mainile in semn de vinovat a spus :
- Gata ! Nu mai fac.
 Ploaia a inceput sa cada din ce in ce mai tare, iar ea a fugit sub o terasa goala. El continua sa se plimbe, incet, cu mainile in buzunare si neputand sa-si dezlipeasca ochii de la ea.
Ea vazand ca el nu vrea sa vina mai repede a strigat :
- Nebunule ! Esti ud, nu te mai iubesc !
 El cand a auzit cuvintele ei, a inceput sa rada, realizand ca da, il iubeste ! A fugit spre ea si a luat-o in brate, ducand-o in ploaie..Ea se zbatea in bratele lui si striga razand s-o lase jos..
El nu o auzea, o privea si simtea cum iubirea creste.
Ea s-a oprit si s-a uitat in ochii lui simtand iubire. El a inceput s-o invarteasca prin ploaie, minute in sir.S-a oprit fiindu-i frica sa nu i se faca rau, dar ea nu mai simtea nimic. Doar iubirea lui.
- Sunt uda !
El, ia spus lasand-o jos si dandu-i parul dupa ureche, aproape soptind :
- Eu tot te iubesc !
 Ea a inceput sa rada si se uita in ochii lui, pierzandu-se .
Ceasul mare, de dupa faleza a batut de 12 noaptea, zgomotos trezindu-i la realitate.Ea ia spus speriata :
- Suflete ! E 12, o sa se rupa vraja ! Magia o sa dispara !
El amuzat de seriozitatea din vocea ei si de ideeile ei copilaresi ia spus razand:
- Nu cred ! Magia noastra o sa dureze o viata !
Ea multumita de raspunsul lui, plin de imaginatie, ia spus :
- Cred ca as putea sa ma resemnez cu asta !
El nedumerit ia spus ridicand din spranceana :
- Ai putea sa te resemnezi cu mine alaturi de tine ?
Ea facand-o pe ganditoarea, ia raspuns :
- Nu-s sigura ! Dar cred ca as putea !
El prefacandu-se suparat si tacand cateva secunde lasand-o pe ea sa-l impace cu saruturi,a inceput s-o gadile dupa ce si-a ispasit pedeapsa . Radeau, fugarindu-se pe faleza, fiindu-le martori, doar Dunarea si ploaia care incepea sa se opreasca.
Dupa ce ploaia s-a oprit, lasandu-i uzi leoarca dar mai fericiti, s-au oprit pe o banca, unde el o strangea puternic in brate si ea tremura de frig. El a incercat s-o convinga sa mearga acasa, dar ea a s-a opus cu tarie .
- Tare incapatana mai esti !
Ea ia spus zambind :
- Credeam ca te-ai obisnuit .
Dupa alte cateva minute de tacere in care s-au uitat pe cer, cum norii incepeau sa dispara si sa iasa iar stelele.Ea ia spus:
- As putea sa stau cu tine o viata, asa !
El bucurandu-se de cuvintele ei dulci, insa tot odata intristandu-se ia spus cu durere in glas:
- Chiar trebuie sa pleci ?
Ea a incercat sa-l faca sa taca acoperindu-i buzele cu doua degete.
El ia dat drumul din imbratisare si ia spus serios :
- Nu o sa poti evita conversatia asta la nesfarsit. E ceva serios ! Incearca sa nu mai iei totul ca pe o joaca.
Ea nestiind ce avea sa-i spuna a plecat capul lasand o lacrima sa curga, dar nevrand ca el sa vada. Cum putea sa-i dea un motiv pentru care trebuia sa-l lase singur ? Un motiv destul de bine intemeiat pentru care ea pleca de langa el, nestiind daca mai avea sa se intoarca vreodata ? Era cu putinta ? 

Va urma..

Story II.

Am tremurat,aşteptând răspunsul care avea să-mi ucidă sufletul, ţintindu-l cu privirea şi încercând să-mi adun forţele. Ce forţe, Doamne ? Nu mai rămânea decât să cad în genunchi în faţa lui, şi să-l implor să nu mă distrugă.Degeaba, oricum avea de gând s-o facă..
   Vedeam în ochii lui satisfacţia pe care i-o creea suferinţa mea, vedeam nepăsarea pentru un suflet care se stinge, dar mai departe de toate astea, i-am văzut sufletul distrus. Şi nu de mine.
  Dar ce puteam să spun în apărarea mea? Era adevărat. Puteam doar să recunosc sau să tac în aşteptarea loviturii de graţie.
   -    De mine nu ai cum să te ascunzi, mă iubeşti. Îţi e frică să recunoşti. Dar eşti conştientă de asta.
 Am lăsat ochii în jos, şi am simţit cum îmi pierd sufletul, simţeam că avea să iasă pe fereastra aia mică şi să se ducă departe de mine.
   El rânjea.
   Am încercat să mă abţin, dar simţeam cum ochii îmi luau foc, cum rimelul lasă urme groase pe faţa mea, cum în gura uscată care încerca să spună ceva intrau picături sărate. Lacrimile curgeau dar nu puteai să îţi dai seama de asta. Nu oftam, nu plângeam cu foc. Doar mi-am lăsat ochii, şi aşa mult prea grei, să se descarce şi să-mi spele sufletul.
    El continuă să aibă un zâmbet pe faţă, iar cu privirea mă fulgera, se uita la mine indiferent, privind parcă prin mine. Era departe..
   După ce am luat o gură mare de aer, l-am întrebat, parcă implorându-l din ochii să nu mă rănească prea tare.
    -  De ce faci asta ?
  S-a uitat cu ură la mine , şi cu o nepăsare care mă  uimea şi-a mai aprins o ţigare. A încercat să spună ceva, ceva răutăcios ţinând cont de ura din privirea lui, dar s-a răzgândit şi după ce a dat din cap a dezaprobare şi-a îndreptat privirea către fereastră şi mi-a răspuns în scârbă.
    -    Pentru că am iubit-o mult.
   Sufletul îmi striga, mă îndemna să-l întreb ce treabă am eu cu toate astea ? Să mă lămuresc odată pentru totdeauna. Au urmat clipe de tăcere, crunte, după care am izbucnit.
    -      Şi ? Şi ce vină am eu ?
    Vorbeam printre lacrimi, de data asta, lacrimi mai puternice decât mine.
    Dar nici măcar asta nu i-a atras atenţia, se uită pe fereastră, cu  un zâmbet schiţat în colţul gurii. Un zâmbet atât de cunoscut mie, e zâmbetul acela pe care-l înfăţişez mereu când încerc să par indiferentă unui subiect care mă macina în interior.
  -     Tu, tu ai aceeaşi vină pe care o au toţi băieţii pe care i-ai respins din cauza mea.
   M-am oprit din plâns şi atunci am realizat ce  încerca el să-mi spună. P uteam să spun ceva în apărarea mea  dar nu aveam ce.  Pur şi simplu îl priveam cu sufletul distrus. Tremurând toată.
   Fără să ştiu ce fac, m-am întins după pachetul de ţigări şi am luat una. De data asta am aprins-o, din prima. Ăla a fost momentu când i-am distras atenţia şi s-a uitat la mine uimit. Am tras din ea şi m-am înecat. Am încercat şi a două oară, la fel. Am continuat până nu m-am mai înecat. El încă se uită la mine uimit şi a rupt tăcerea, confesându-mi-se.
   -   Am iubit-o mult, dar ea nu a făcut la fel. Am murit cu zile, m-a chinuit atât de mult.. 
    Simţeam că îmi vorbeşte de viitorul meu lucru care mă înspăimânta. Oare aşa aveam şi eu să ajung ?
   -   Şi atunci tu de ce-mi faci acelaşi lucru ?
    A ridicat privirea şi mi-a spus nepăsător. Dându-mi impresia că e mia oară când repetă asta.
   -   Crezi că eu am vrut să sufăr ? Nu. Aşa a fost să fie.
   Mi-a fost milă de el, el era distrus. Nu mai simţea nimic, avea o obsesie pentru ea. Mi-am dat seamă cu câtă sete vorbeşte despre ea, i-am simţit ochii umplându-se de vlagă când vorbea despre asta. I-am privit sufletul chinuindu-se şi inimă încercând să mai bată.Vorbeau aparenţele şi pentru el.
    -   Cum poţi să vorbeşti cu atâta nepăsare despre asta ? Tu, nu ai suflet ?
     A început să radă. Ironic.
   -     Copilă proastă. Aşa o să ajungi şi tu.
   Am lăsat capul în jos, parcă parându-mi rău de ce am spus. Avea suflet, dar i-a fost omorât lent.
   -     Crezi că eu vreau să rănesc ? Nu. Dar ce pot să fac ? Crezi că mie nu mi-ar place să iubesc ? Sau măcar să nu compar orice altă fată cu ea ? Dar ţie îţi sunt atât de cunoscute astea.. nu înţeleg de ce te încăpăţânezi  să le auzi de la mine.
   Am ridicat ochii mei roşii şi am început să râd, un râs care venea din adâncurile mele. M-am chinuit atât de mult să-l fac, încât a ieşit perfect. Oricum era ultimul rămas, de atunci încolo aveau să mă aştepte numai lacrimi.
   -    Eşti terminat.
    Am spus-o cu sufletul sfâşiat şi m-am ridicat brusc. Mi-am luat paltonul  l-am pus repede pe mine, am aruncat poşeta pe umăr şi în timp ce-mi ştergeam lacrimile care începuseră iarăşi să curgă, m-am îndreptat spre uşă.S-a ridicat şi a venit după mine. S-a oprit în faţa mea, şi a început şi el să radă.Am refuzat să-l privesc în ochii şi mi-am lăsat părul să îmi cadă pe faţă să-mi-o acopere.
   -    Da sunt terminat, şi în curând o să fii şi tu. Îmi pare rău de tine.
   -    Mersi, dar n-am nevoie de mila  ta.
   -    Nu e milă, adu-ţi aminte că suntem în aceeaşi situaţie.
  Nu suportăm să-mi spună cât de distrus îmi e sufletul. El nu trebuia să ştie. Nu avea dreptul să mă calce şi mai tare în picioare. Oricum a şters cu sufletul meu pe jos.. Mi-am ridicat iar ochii din podea, faţa-mi era plină de rimel scurs şi ochi mai roşii ca niciodată. Lacrimile continuau să curgă.
   -    Taci ! Tu eşti distrus. E o obsesie pentru tine. Eu, eu am pus suflet, a fost diferit, nici măcar faptul că  m-ai călcat în picioare, că  m-ai lăsat singură şi  fără speranţe nu a putut să mi te scoată din inimă.  Te-am iubit cu toată forţa mea şi inimă care a sfârşit frântă.
    S-a enervat şi mi-a cuprins bărbia cu degetele lui lungi, făcându-mă să-l privesc în ochii, dându-i ocazia să mă vadă înfrântă..
  -    Salvează-mă tu ! Fii tu cea care mă vindecă, dacă tot mă iubeşti atât. Iubeşte-mă ! Vindecă-mă ! 
   Era sincer, ochii lui îmi spuneau asta. Pentru o clipă m-am oprit şi din respirat, îmi puteai auzi inima bătând şi sufletul strigând. Puteai auzi cum ochii îmi cereau să fac ceva să nu mai plângă şi cum inima cerşea şi ea vindecare.
    -     Nu. Nu pot. Pe  mine cine mă vindecă ? Am nevoie şi eu de iubire. Iubire pe care tu nu mi-o poţi oferi. O să treacă mult timp să mă vindec de tine, şi ştiu că nu tu o să fii cel care o să aibă meritul  asta. O să fie cineva dispus să mă iubească fără să-mi ceară nimic în schimb şi cu care o să fac acelaşi lucru.
   Când i-am văzut faţa deziluzionată, jur că mi-a părut rău de el. Indiferent de cele întâmplate, iubirea mea pentru el încă era acolo. El nu avea nevoie de mine, avea nevoie doar de iubirea mea. Iar iubirea mea, ea avea nevoie să fie împărtăşită..
 -   De unde ştii tu ? Poate o să te iubesc.. 
    Pentru un moment am crezut că o să plângă, am avut chiar senzaţia absurdă că viaţa lui e în mâinile mele. Dar nu era aşa, viaţa mea era în mâinile mele. Puteam să-i vindec sufletul persoanei pe care o iubesc sau să-l salvez pe al meu. Indiferent de decizia pe care aveam s-o iau, eu sfârşeam prin a suferi. Şi deja începuse să mă doară.
  -   Da, poate. Sau poate nu. Poate toată asta nu o să ducă decât la o durere mai mare provocată mie şi o şansa spulberată pentru tine.. Lasă-mă să plec!
   Am avut impresia că dacă el îmi da drumul, o să am conştinţa împăcată.
  -  Nu pot ! Nu mai pot, înţelegi ?
    Voia doar să se folosească de mine, după putea să se aleagă praful de mine. Mi-am dat seamă că am făcut alegerea corectă. Am mai lăsat o lacrimă să curgă şi rânjind ironic i-am spus..
 -    Eşti atât de egoist !  Eu nu pot iubii un suflet atât de egoist, care oricum nu mai are scăpare. Te gândeşti prea mult la tine, deaia nu te poţi vindeca. Dacă m-ai fi lăsat să intru în inima ta..
   Se umilea în faţa mea şi oricât de multă satisfacţie mi-ar fi adus asta altă dată, acum mă făcea să îmi pierd speranţele că amintirea lui îmi va da pace vreodată..
    -    Nu, tu nu poţi să mă laşi aici. Tu trebuie să mă ajuţi. Te las să intri în inima mea, doar scoate-o pe ea.
   I-am desfăcut mâinile care acum îmi cuprindeau toată faţa, şi i le-am lăsat să cadă pe lângă corp, facadu-l să se simtă stingherit.
   -   Eu nu o să pot face asta, sunt la fel de distrusă că şi tine. Ai uitat ? Doar tu te poţi vindeca, dar pentru asta trebuie să te mai uiţi puţin şi prin jurul tău şi să-ţi deschizi inima. Gândeşte-te şi la persoana de lângă tine.
   Şi-a dus o mână la ceafă şi a rânjit, ridicându-şi privirea.
   -    Da, m-am înşelat. Tu nu mă poţi vindeca, chiar eşti în aceeaşi situaţie ca şi mine. Numai că tu încă mai speri că o să îţi poţi salva sufletul, în schimb eu am încetat de mult. Doar că în seară asta m-am lăsat dus de val şi păcălit de o copilă prostuţă. 
   Nu se schimbase nimic, era tot el. Rece. Perfect. Indiferent.
   Un zâmbet a răsărit pe faţa mea, nu ştiu de unde. Un zâmbet peste mii de lacrimi.
   -  Tu nu ştii să iubeşti.
    Şi am  ieşit pe uşa aia, ştergându-mi lacrimile. Nu înainte de a mă gândii încă odată, dacă nu cumva are nevoie de o îmbrăţişare sau o vorba bună. Dar am renunţat. El avea nevoie doar să mai rănească încă un suflet. Eu eram ceea care avea nevoie de o îmbrăţişare .  Faţă-mi era încă plină de rimel scurs, lacrimile nu s-au oprit nici atunci când am ieşit pe uşă, zâmbetul continuă să rămână acolo.  Buzele-mi erau la fel de roşii şi trupul la fel de îngheţat. Inima mai distrusă decât la început şi sufletul.. cred că am ieşit pe aceea uşă fără el. L-am lăsat acolo, în camerăa aia mică şi friguroasă să-i ţină de companie. Era de mult la el, numai ruinele le păstram cu mine provocându-mi durere. Acum era în posesia lui. Dar aveam de gând să mă întorc după el.. când toate astea nu mai aveau să fie atât de vii.. 

Story.

Era târziu în noapte, ceasul bătea ora 3 .
     Eram doar eu şi el într-o cameră mică, friguroasă şi închisă. Era un singur fotoliu de un roşu ţipător, o măsuţă mult prea mică şi joasă, o fereastră prin care auzeai vântul şi o canapea, puţin mai mare decât fotoliul ţipător. 

    Eu stăteam pe fotoliul roşu, cu picioarele sub mine uitându-mă pe geam, încercând să par distrată şi ascunzându-mi privirea de a lui. Rochia-mi era prea şifonată, părul se încreţise, ochii-mi erau prea obosiţi şi îi simţeam grei de la atâta rimel,  mâinile îmi tremurau iar pielea mi se făcuse  de găina din cauza frigului, sau poate din cauza prezenţei lui..numai rujul meu roşu încă era acolo arătând ca la început, nu el nu putea să mă vadă aşa..

  El stătea lejer, pe canapea, trăgea dintr-o ţigare de parcă era ultima din viaţa lui, şi mă studia suspicios.El încă arata perfect. Fiecare şuviţa era la locul ei, cămaşa părea proaspăt călcată, cercelul din ureche lucea în lumina slabă care bătea în fereastră mică, care credeam în fiecare clipă că o să  se spargă din cauza vântului, parfumul lui încă plutea în aer iar ochii îi străluceau mai însetaţi că niciodată.

  Arătăm aşa ridicol pe lângă el..
  Privirea lui era aţintită asupra mea, lucru care mă incomodă şi mă făcea să trag de rochia mult prea scurtă peste picioarele mele îngheţate.El rânjea şi trăgea cu poftă din ţigare când mă vedea atât de ruşinată.. Mie-mi venea să intru în pământ.. Încercam să îmi ascund ochii prea roşii de ai lui, care parcă mă căutau.. dar nu puteam rezista, să-l am în faţa mea şi să nu-l admir. Îmi retrăgeam privirea ruşiată de fiecare dattă când ochii ni se întâlneau. Iar el râdea parcă victorios..
   -    Tu nu fumezi  ? M-a întrebat ironic, trăgând parcă cu mai multă poftă din ţigarea aia..
  Vocea lui mă îngheţase parcă şi mai tare, probabil mă aşteptăm să tacă în continuare. 

  -     Nu..
  -    De ce ?  Îţi e frică de tati i  ? Era ironic şi-mi râdea în nas.
  M-am simţit prost, şi am minţit după ce am zâmbit fals.
  -      Fumez, doar că nu am ţigările la mine.
  Probabil a fost cea mai proastă şi neinspirată minciună din viaţa mea, dar cum să mă concentrez pe o minciună când mă simţeam atât de stânjenită şi încolţită în prezenţa lui ?
  A râs şi mi-a răspuns înţepător, parcă aşteptând să mă umilesc în faţa lui, şi să recunosc că nu fumez.
  -     Serveşte-te !
  Şi mi-a făcut semn către pachetul de Kent după măsuţa aia oribilă.
  Am luat o ţigare, am aprins-o în timp ce mă rugăm să nu mă înec. Mâna îmi tremura şi nu reuşeam să aprind ţigarea. El râdea studindu-mi fiecare mişcare. 

  După ce în sfârşit am aprins nenorocita aia de ţigare, am tras odată dar nici măcar nu am tras în piept, lucru care el fumător convins l-a observat şi a râs în timp ce s-a aplecat spre măsuţă. Am tresărit, crezând că vrea să vină spre mine şi m-am fâstâcit imediat.El se apleca după pachetul de ţigări dar mi-a văzut mână de pe picior tremurând şi a ridicat privirea începând să radă. Voiam să mă înghită pământul, dar din nefericirea mea nu a făcut-o,dându-i ocazia să mă umilească iar.
    -     De ce tremuri ? Zâmbea parcă bucurându-se de starea mea, care se vedea că nu era tocmai una de bucurie.
   -     De frig. Am răspuns ridicând privirea către el, să văd ce reacţie are. Dar mi-a părut rău imediat, şi am retras-o brusc îndreptându-mi-o către fereastră.
  -     Ţi-e frică de mine..
  Părea amuzat, lucru care mă umilea şi mai tare. 
 -    Mie ? De tine ? Nu.. 

 Cum puteam să îmi păstrez calmul când simţeam că totul se prăbuşeşte ? Că el îşi da seamă ce simt  iar eu nu-mi pot controla sentimentele ? Începusem să tremur mai tare, iar lui parcă îi dădea satisfacţie.
  -   De faţă cu mine nu trebuie să te prefaci. Oricum, aproape mai păcălit şi pe mine..
  -   Nu înţeleg.
  A fost un moment în care totul se învârtea cu mine, mintea-mi percepea cu greu informaţiile iar sufletul le scana atent, încercând să-mi convingă inima tâmpită că se înşeală. Nici măcar nu mai tremuram, mi-am mutat privirea, aproape robotic către el şi acum eu eram cea care îl privea insistent. 
   -  Tu, mă iubeşti.
  Şi atunci m-a fulgerat. Reacţie ? Nu, nu mai eram în stare.. doar îl privieam, şi am văzut cu câtă uşurinţă  îi ieşeau cuvintele astea pe gură, cuvinte care mă omorau.. Dar lui nu-i păsa, chiar mi se părea mai senin decât la început..



                                                                          To be continued.. 

La marginea dintre normal si eu.

Am crezut in promisiunile tale desi stiam ca-s false, dar mi-am calcat pe suflet, am crezut ca ma insel, am imbratisat minciunile tale-n fiecare clipa, savurandu-le, gustandu-le si bucurandu-ma de ele. Mi-am umplut sufletul cu iluziile dragostei noastre perfecte, care atunci cand a disparut s-a transformat in cel mai imperfect lucru posibil.


Simt cum totul incepe sa ia sfarsit, nu mai am nimic sa-mi aminteasca de tine iar zilele care trec fara sa vorbim incep sa stinga totul. Cravata ta nu o mai am, am inceput sa uit datele importante si sa sterg din mintea mea atat momentele frumoase cat si pe cele urate. Am inceput sa te iert si cu toate astea, vina singuratatii mele esti tu. In ciuda tuturor lucrurilor, intamplate, uitate, sterse sau reamintite nu pot iesi din singuratate. Si simt in fiecare clipa cum ma adancesc in propia-mi lume, eu mergand tot inainte iar tu in sens contrar. Si da, esti aproape de iesire, esti la marginea dintre normal si eu.
Pe punctul de a iesi din viata mea, de a fi doar o alta persoana in marea lume din juru-mi. Insa  mai e si posibilitatea de a ramane inca o parte din mine..nu! refuz sa cred..

"    Multi cred ca se lauda zicand: "Iata inima mea! Vi-o dau.n-am nevoie de dansa. Mie nu mi-e frica de chinurile geloziei, mie nu-mi pasa de tremurarile infrigurate ale iubirii! De un singur lucru ma feresc: sa nu fiu banal ! As vrea sa sufar, as vrea sa scrasnesc din dinti, sa-mi zmulg parul si sa adorm cu genele muiate in lacrimi ! Astfel, cel putin, as sti ca traiesc, as intelege poate, ce insemneaza a iubi. Dar zilele trec, vesnic aceleasi, sreabede si plictisitoare, si viata mea se scrge intocmai ca viata unei gaze netrebnice. Eu nu pot avea iubire; eu nu pot avea decat iubiri. Iubirile acestea insa rasar repede, palpaiesc decat o clipa si apoi pier, dispar pentru totdeuna, parca ar fi fost niste visuri pe care le uiti indata ce te-ai desteptat din somn.     "


 Si cum valul dupa ochi incepe usor, usor sa se ridice lasandu-mi ochii mai limpezi ca niciodata, spalati de lacrimi, stersi de amintirile tale si eliberati de promisiunile tale false fac ochii mari si impinsa la realitate de citatul lui Liviu Rebreanu, incep sa vad totul cu alti ochii. Si nu mai stiu ce e bine sau rau, diferenta dintre minciuna si adevar am incetat de mult s-o mai fac, abisul dintre mine si oameni se adanceste si diferenta mi se pare neimportanta.
 Totul trece..si intr-un final, totul mi se pare la fel. E doar un alt capriciu, caruia i-am dat prea mare importanta la momentul respectiv, dar care trece usor, dispare la fel cum a aparut..
 Si as mai avea multe de spus,dar diferenta dintre mult si putin nu mai stiu s-o mai fac! Si diferenta dintre el si restul.. a incetat de mult sa mai fie, el paseste cu pasi repezi spre restul iar eu cu pasi inceti spre el...oricare ar fi el.

Poveste.

Era doar o fată tristă într-o gară mult prea mare. Stătea pe o bancă mică, plângând. Se uita din când în când spre persoanele care coborau din tren, şi începea a plânge mai cu foc. S-a ridicat speriată atunci când un bărbat îmbrăcat într-un costum albastru, mult prea sobru, a întrebat-o dacă o poate ajuta cu ceva. Ea nu înţelegea nimic, s-a speriat şi-a luat valiza mare şi a plecat, aproape fugind  . Nu înţelegea ce spunea, limba lor li se părea cea mai urâtă, ţara lor li se părea oribilă iar oameni dezgustători. Ura tot ce ţinea de acea ţară, toată naţia lor.  
     Deşi era pentru prima dată acolo ştia că e o ţară urâtă. Deşi nu a avusese în viaţa ei tangenţe cu vreun  om de acea naţionalitate, sentiementul de repulsie o inunda.  
   Ura totul acolo, considera că acea ţara împreună cu oamenii care trăiau acolo au complotat împotriva ei să i-l ia pe cel pe care-l iubea cu atâta disperare. În mintea ei bolnavă, există deja un scenariu bine definit. Avea un suflet rănit, o minte bolnavă şi o imaginaţie mult prea bogată. Era pierdută într-o lume care i se părea prea crudă, prea mare şi prea rea.   
     S-a aşezat pe altă bancă, fără puteri. Punându-şi mâinile la cap şi lăsând lacrimile să curgă şiroaie.Se mai uita din când în disperată în jurul ei, dar nimic nu îi era cunoscut. Nu, nu ştia nimic. Şi-a scos cu telefonul, îl ţinea cu ambele mâini şi tremura.  
  A format un număr după care l-a dus la ureche ţinând ochii închişi. Nu a vorbit cu nimeni,  a lăsat telefonul pe bancă şi a plecat.  
 Târa bagajul enorm după ea şi se îneca în sughiţuri de la atâta plâns. Lumea care trecea grăbită pe lângă ea, se uita la ea compatimid-o, însă ea nu baga de seamă.Până şi să se uite la oamenii de acolo îi provocă un sentiment enorm de repulsie.  
     A ieşit din gară, şi a dat faţă-n faţă cu un oraş mare, periculos, necunoscut. A tras aer în piept şi a păşit cât de hotărât a putut ea, spre ce ştia că acea să fie viitorul ei.  
  Ştia că trebuie să se descurce singură, încerca să evite cât de mult posibil contactul cu acei oameni, încerca să se acomodeze.  Era speriată şi nu se putea opri din plâns, continuă să meargă spre nicăieri. Începuse să plouă, dar ea continua a merge.  Cu ochii ei roşii îl caută pe cel pentru care ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa, dar el nu o cauta pe ea.  
     Cu ura din privirea ei, simţea că poate străpunge orice persoană.. dar în spatele urei pe care o purta, era o iubirea care o ucidea încet în încet.  
    Şi-a aprins o ţigare, care a fost stinsă de ploaia ce cădea din ce în ce mai repede. Începuse să plângă şi mai tare, înjura blestemata aia de zi când s-a îndrăgostit de el, când el a plecat de lângă ea, îşi blestemă soartă şi simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.   Ţigarea stinsă de ploaie, altădată nu însemna decât un motiv de a râde de ea însăşi de cât de prostuţă poate fi să aprindă o ţigare în ploaie, acum o făcea să plângă pentru că simţea că nimic nu-i iese cum vrea, simţea că totul se întoarce împotriva ei.  
   Nu ştia unde avea să se ducă, nu mai avea telefon, sufletul bolnav îi sângera, mintea-i fugea departe, iar ochii îi erau plini de lacrimi. El dispăruse.  

ochii mari si grei ma dor,privirea ta ma arde.

Mereu am fost de parere ca trebuie sa lupti pentru ceea ce vrei sa ai si apoi trebuie sa lupti ca sa pastrezi ceea ce ai castigat. Am obosit. Sa lupt. Nu vreau sa fiu nevoita sa lupt pt fiecare lucru pe care mi-l doresc. Nu vreau sa lupt in fiecare secunda pentru ceva. Am obosit. Pur si simplu, vreau ca macar un singur lucru sa vina de-a gata. Fara ca eu sa fac ceva pentru asta. Sa se intample de la sine. Nici macar sa nu trebuiasca sa clipesc pentru realizarea lui. Am obosit. Lupt de ani de zile. Cu mine mai ales. Cu orgoliul si mandria mea. Cu teama de a fi din nou ranita. In fiecare secunda lupt si mi-e teama sa fiu invinsa. Ma zbat si fac tot posibilul sa se intample lucrurile asa cum mi-am propus. Adesea castig. Adesea pierd. Rezultatul devine infirm oricare ar fi el.Sunt prea ocupata de lupta in sine si uit chiar sa ma bucur cand mi se intampla. N-am nimic de-a gata. Pentru toate am luptat. Vroiam ca macar tu sa fii de-a gata. Macar pentru tine sa nu fiu nevoita sa lupt. Tu nu stii, dar eu am obosit. Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Nu sunt o fricoasa. Nici pe departe. Trag aer in piept si imi spun ca pot. Dar acum... acum, dupa ce mi-am vazut inima pe jos, in praf, in gunoi, zdrobita si calcata in picioare de oricine... acum, mi-e frica de durere. Pentru ca am simtit-o in fiecare por si in fiecare globula. Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit.Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi. O Doamne...


Toata lumea iubeste fetele copilaroase si neintelese insa nimeni nu o face pentru viitor. Iubirea de dezleaga la fel de copilaros si intr-un sfarsit esti legat de cea mai necopilaroasa fata posibila.Insa cine-s eu sa judec? 


Pana si cea mai frumoasa melodie posibila de la el am schimbat-o, melodia n-as da-o pe nimic caci e superba insa am schimbat interpretu cum o fac in fiecare zi din viata mea ! Aceeasi tema, alti interpreti...

"În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit."

Umbra

O vad in fiecare pauza uitandu-se pe gem...Deseori o gasesti pierduta prin vise,dar sa nu te surprinda asa-i ea visatoare!Deseori tace pt ca nu-si gaseste cuvintele pe care crede ca le meriti si care crede ea ca te-ar face fericit!Deseori o vezi ca rade in timp ce plange si plange in timp ce rade,doar ea poate face asta!
Si o simt...ii simt singuratatea grea,opaca si trecerea zilelor care nu-i mai imbraca sufletul cu fericire!cine i-a furat curcubeul?acum ii ca o lumanare stinsa,o lumina mult prea scurta intr-un intuneric infinit,o secunda din tristetea ce-o emana!

Vad o umbra ce tine in maini povara saruturilor!
Cat mi-as dori s-o vad iar zambind...
Eu stiu ca si-ar dori inapoi tacerea viselor furate,o cunosc atat de bine!

Si-ar dori sa apartina cuiva,sa nu fie doar o banala floare albastra pe marginea strazii!
Si-ar dori apusurile de vara inapoi,serile lungi,macii din luna august!
Si-ar dori ca maine sa fie toamna in octombrie,cu multa ploaie...
Si-ar dori clipele de fericire inapoi,nimic mai mult!


Si o vad asteptand...

Iluzii..

Erai ingrozit..stiai ca eu o sa fiu cea care are sa plece de data asta.Privirea ta ma analiza si ma patrundea in toate incheieturile cautand un raspuns.Stiam ca erai confuz,stiam exact ce gandeai,stiam ca te ranesc si totusi alegeam sa ma prefac ca nu inteleg ca ma iubeai.
   Ai zambit din nou si m`ai intrebat : "Ma intreb de ce dispari..as vrea sa pot stii ce te face sa fugi..si de ce alegi sa fugi?"..Mi`am dat seama ca nu`mi era o intrebare adresata mie..era propriul tau monolog,era eliberarea cuvintelor ce te chinuiau.
   M`am uitat la ceas si mi`am dat seama ca trebuia din nou sa te las singur,fara nici un raspuns..sa te zbati singur cu intrebarile si raspunurile create de tine..asa cum am facut si eu nu  cu mult timp in urma.
   De atunci se nastea un nou inceput.


Erai frustrat,dezamagit,amagit si totusi..sperai ca nu am sa plec.Am scos din nou ceasul din buzunar pregatita sa plec..dar a cazut pe podeaua rece si s`a spart..
   Timpul se oprise acolo sau poate..tu..ai ramas pe loc..privindu`ma cum plec..

Scrisa de El.

"Am cunoscut acum ceva timp un suflet. Mi-am dat seama din gesturile subtile pe care le facea ca insemn ceva pentru ea. Si-un zambet timid mi se punea pe fata de fiecare data cand o vedeam.

Timpul a trecut si-o data cu el am crescut si noi, si pretentiile ce le aveam, iar ea, ea s-a transformat in copila ce ma adora. Era capabila sa faca orice pentru mine si-ncepusem sa-mi dau seama din gesturi, ce-i devenisera deja mult prea evidente, ca in sufletul ei ocupam primul loc.
Imi hranea mandria si orgoliul, ma facea sa cred ca pot avea orice si ca toate mi se cuvineau, chiar daca eu nu luptam pentru ele.

Cu fiecare secunda scursa, interesul se transforma in indiferenta, sentimentele in dezgust, cuvintele ce ne umpleau sufletele de afectiune in tacere. Totul se schimbase pentru ca primeam prea mult, pentru ca totul era neconditionat si-mi dadeam seama ca nu trebuie sa fac nimic mai mult decat sa fiu eu, exact asa cum pofteam.
Puterea ce-o aveam crestea in fiecare moment. Eram constient de asta,devenisem un zeu, asa ca intr-o zi am inceput infernul.
Simteam nevoia sa profit din ce in ce mai mult si cum jocurile de iubire incepusera sa ma plictiseasca ingrozitor, am decis sa ma joc cu ce-avea ea mai de pret. Am inceput sa o dezbrac de sentimente si de principii, de emotii si de zambetele copilaroase ce mi le daruia.

I-am luat haina demnitatii de pe ea si-am tarat-o prin noroi si-apoi am lasat-o sa zaca acolo cateva zile. Apoi i-am luat bluza increderii soptandu-i cuvintele cele mai minunate. Am folosit-o pe post de carpa de sters pe jos.
I-am furat subtil mandria, orgoliul, gratia, curajul, puterea, atitudinea, planurile, viitorul si-apoi am inceput sa-i reprosez fiecare greseala ce-o facea, din lipsa unei coloane vertebrale.

Am cules pe varful fiecarui deget cate un sentiment si i-am strigat ca nu-mi ajunge, ca tot ce simt e un fir de praf ce-mi sta pe piele, ca eu ii daruiesc totul si ea-mi ofera prea putin.
Ii atingeam corpul, ii sarutam buzele, ii lasam urme micute pe pie;e. Dar totul era mecanic, ajunsesem in punctul in care nu mai simteam nimic si singurul lucru pe care il obtineam era sa-mi potolesc hormonii si sa-mi hranesc mai mult egoul masculin.
Ramaneam uimit de cate lucruri eram capabil, cate planuri meschine se nasteau in fiecare secunda si cat de bine le puneam in practica.

Si-n felul asta zilele treceau...
Eu deveneam din ce in ce mai puternic iar ea din ce in ce mai slaba...
Totul s-a terminat intr-o seara tarzie de decembrie cand plictisit de ce devenisem, am decis sa iau o pauza. O pauza de lume, de mine, de ea, de tot ce "castigasem" pana atunci.

Acum sunt bine. Am devenit alt om. Iubesc si uneori imi pare ca sentimentele sunt reciproce.
In prea putine seri, inainte sa adorm, ma gandesc la ea si la faptul ca i-am omorat sufletul. Ce-i ciudat e ca nu-mi simt constiinta murdara, asa ca dupa 2-3 minute in care rememorez totul, inchid ochii..

Iar dimineata ma trezesc zambind tamp pentru ca am primit un mesaj cu:

" mornin’ babe!:*"                     "

Despre fericire.

Cineva m-a intrebat aseara daca sunt cu adevarat fericita iar raspunsul trebuia sa fie unul sincer!Am raspuns un simplu "Nu"...

Deci...

"Fericita sunt cand stau intinsa pe iarba si privesc cerul mult prea albastru.

Fericita sunt cand pot sa alerg intr-un camp cu grau dar si cu maci

Cand pot sa culg flori sau doar sa ma plimb printre ele

Cand sunt imbracata in tricourile mele preferate,

Cand vantul imi sufla parul lung si ma indeamna sa fug departe.

Fericita sunt cand mananc pufarini si rad din suflet

Sau cand ma prinde ploaia pe bicicleata iar eu incetinesc.

Cand le zambesc oamenilor iar ei la randul lor imi zambesc cu drag.

Fericita sunt cand simt miros de scortisoara in bucataria bunicii,

Sau cand simt miros de cafea dimineata devreme,

Cand mananc jeleuri si tot felul de prostii.

Fericita sunt cand imi deschid sufletul si daruiesc tot

Sau cand ma trezesc zambind din pricina viselor avute peste noapte

Cand pasesc pe varfuri pe gresia rece,

Sau in zilele atat de mohorate si atunci cand scriu!

Fericita sunt cand imi aud piesa preferata la radio

Sau imi vad filmul preferat la TV.

Fericita sunt cand imi aduc aminte de fostele mele iubiri,terminate si neincepute

Cand imi aduc aminte ca am fost iubita pentru ceea ce sunt..."

Acum stii cate lucruri ma fac fericita...

ce era tot e acum un zâmbet.

Nu-i nimic dacă cuvintele nu-şi mai au rost între noi şi dacă sentimentele nu se mai consumă, dacă amintirile nu mai provoacă în noi emoții și atingerile nu mai cutremură pielea.
Nu e nimic dacă am încetat să mai vorbim şi cu timpul am uitat să ne mai şi amintim unul de celălalt. Înseamnă că viaţa noastră a luat un alt curs, că noi nu mai facem parte din viaţa celuilalt şi că suntem doar o amintire, o clipă suspendată într-un moment de reverie spontană, un alt el, o altă ea care își ascultă sufletul sub forma altei melodii.
Nu-i nimic dacă timpul ne-a îndepărtat şi dacă spaţiul dintre noi ni se pare o infinitate deşi ne aflăm la mai puţin de doi paşi unul de altul, iar aproprierea e mai mult depărtare și depărtarea crește cu timpul, uităm unul de altul, uităm zâmbete și emoții, uităm promisiuni și cuvintele dintre noi, uităm și răutăți și cuvinte ce nu s-au vrut spuse, uităm totul.
Nu e nimic când între noi s-a aşternut o tăcere albă, groasă,o tăcere ce urlă uitarea și se întreabă uneori,când își aduce aminte de cuvinte, ce se întâmplă cu celălalt, tăcere ce caută cuvinte ca să rostească sentimente și nu le mai găsește. Știi că tăcerea omoară amintiri??
Am uitat de amintiri, de sentimente şi ne-am blocat într-un prezent care nu ştiu sigur dacă e al nostru pentru că nu ne mai recunosc, pe mine, pe tine, copiii din noi ce au devnit doi adulți străini și nu mai știu nimic unul de calălalt, nu mai recunosc sunetele noastre și stau și mă întreb dacă chiar a fost vreodată ceva.Oare pentru tine a fost??
Îţi recunosc doar vocea din ceea ce erai înainte, îţi cunosc ochii când rămân suspendaţi între clipe ca amintindu-şi de mine, de tine, de noi, îţi recunosc pasul căci te îndepartzi de mine din ce în ce mai mult, te recunosc fizic, dar ești străin de ceea ce sunt eu acum, de ceea ce simt acum, de ceea ce visez acum.
Îţi recunosc amintirea ta în tot ce păstrez în interior, îți recunosc amprenta ce mi-a lăsat-o până astăzi în suflet, îți recunosc toată influența pe care ai avut-o asupra mea la un moment dat și îți mulțumesc, însă nu te mai recunosc acum, pe tine. Poate ai rămas la fel și nu te-ai schimbat deloc, poate ca și mine aștepți un altceva, aștepți ceva frumos și adevărat, dar nu mai știu nimic de tine și știu că nu mai pot simți nimic pentru tine.
Tot ce ai rămas acum, e un zâmbet de copil timid, naiv și sincer.Asta mi-a rămas de la tine, o singură amintire...
Nu-i nimic dacă uităm unul de celălalt, nu-i nimic dacă nu ne mai pasă, nu-i nimic dacă nu ne mai recunoaștem, nu-i nimic dacă nu mai simțim și uităm momente și sentimente, nu-i nimic..dar, azi, azi e un an de când nu te-am mai văzut și uite, că tocmai azi mi te-am amintit...

Chiar am fost eu??

Mă întreb mereu dacă mai simt....și poate nu ar trebui să fac asta, poate ar trebui să las totul să treacă de la sine și să nu mai încerc să caut ceva în mine ce nu există. Dar dacă nu o fac eu, atunci cine să-mi spună când simt, ce simt și pentru cine??...am impresia că stagnez, că tot ce fac nu conduce la niciun rezultat. Da, în ciuda faptului că nu mai sunt de mult conștientă de timpul pe care îl petrec, de momentele ce le am, de chipurile pe care le am aproape pentru că timpul trece atât de repede și uit, le uit și mă uit și pe mine și am impresia că stau pe loc, că sunt închisă în mine, că nu fac nimic nici pentru mine și nici pentru cei la care țin cu adevărat, că nu reușesc să îmi exprim cu adevărat ceea ce simt și gândesc și în tot acest timp continui să cred n-am fost eu cea care a trăit totul, că eu mi-am oprit existența într-un oarecare punct pe care nu-l știu și de acolo a început altcineva să trăiască....oare am fost chiar eu??

Am găsit azi în mine ceva...mă face să mă simt iarăși ca înainte, mă face să plâng după atâta timp și mă face să simt mult.Aveam nevoie de asta, aveam nevoie de un moment în care să mă aflu față în față cu mine și să mă judec.N-am mai făcut de mult timp asta,recunosc, și n-am mai plâns de mult timp...mi-era dor,să mă descarc, să-mi amintesc, să simt din nou.A putut să facă asta un cântec, niște versuri vechi și sunete care m-au adus din nou la ceea ce eram.Mă întreb oare ceilați știu??știu că eu nu sunt de fapt așa cum arăt, sau că ceea ce arăt nu e totul din mine, nu e nici măcar puțin?oare știu că muzica pe care o ascult uneori nu-mi provoacă niciun sentiment și cuvintele pe care uneori le spun nu mai știu dacă acum le cred?? Oare își dau seama că sunt mai mult decât un chip obișnuit, niște sunete în care te poți pierde, hainele pe care le port, tăcerea și mirosul de copil?.. oare mă știu??

..și mă tot întreb în tot acest timp chiar am fost eu??