Ultimul om. [II]

Mă urmărise până aici?Dacă eram un psihopat şi vorbeam singur, iar ea mă auzise?Mi-am spus că-s un cretin dacă-mi fac asemenea griji.Am privit-o cum se aşează lângă mine fără să mă bage în seamă, continuând să cânte acea melodie.Oare chiar nu mă observase?Nu,cretinule,desigur că te-a observat,dar nu vrea să-ţi dai şi tu seama de asta.Îmi făceam atâtea gânduri,încercând s-o înţeleg şi nu reuşeam,dar la urma urmei ce era de înţeles?Karmen doar stătea acolo şi cânta, cânta cu vocea ei perfectă.Stătea cu mine,iar eu aveam o chitară cu care o puteam acompania,dar mâinile nu mă ascultau.Erau înţepenite de parcă le-aş fi lipit cu super glue. Într-un final am ajuns să fredonez şi eu acea melodie , privind în gol.




Ea s-a oprit.M-a lăsat s-o cânt singur,apoi mi-a arătat chitara,parcă spunând „Păi şi pe ea de ce o mai cari după tine?Foloseşte-o în vreun fel.”M-am uitat în ochii ei verzi  precum sulfina şi i-am şopti:
-Nu vreau.
M-a privit fix în timp ce ochii ei se întunecau, devenind căprui  şi-mi spuse cu zâmbetul pe buzele pline:
-Bine.Atunci ce-ar fi să mi-o dai mie ,iar tu să-ţi găseşti ceva de făcut cât timp mă bucur eu de ea?
-O să stau aici,neclintit,până o să mă convingi  că meriţi să o atingi. i-am întors-o eu.
Îşi aplecă capul într-o parte.
-Dar tu?Tu te crezi demn de ea?mă întrebă cu inocenţa unui copil.
-Eu nu mă cred .Eu sunt.
-Să spunem că aşa e.De ce ai plecat de la liceu?
-Păi ce vroiai să fac?
-Ştiu şi eu... să aştepţi până se termină programul.
-Acelaşi lucru l-ai fi putut face şi tu.Ce faci aici?
Pentru câteva secunde nu spuse nimic.Probabil îşi cântărea răspunsul.Când m-a văzut că încă o priveam mi-a zis fără a trăda niciun fel de sentiment:
-Te-am văzut cum ai plecat din clasă, fără să spui ceva,în timp ce zâmbeai tâmp.Mi-am spus că nu eşti în toate minţile şi am venit să văd dacă vrei să faci vreun lucru prostesc.
-Poate că sunt eu mai deplasat,însă n-am ajuns la stadiul ăla de demenţă.
Îmi zâmbi, dezvelindu-şi un rând de dinţi albi precum laptele.Atunci am observat că nu era blondă.Părul ei avea o nuanţă de şaten deschis,însă tenul ei îl făcea să pară şi mai deschis.Încă mai există fete ca aceasta?Fete care să poarte o simplă conversaţie cu tine,luându-ţi minţile de la orice doar cu un zâmbet?Oare mama ei e la fel de încântătoare ca ea?Nu cred.Dacă ar fi fost,Karmen ar fi avut alt comportament,altă educaţie.Întotdeauna am crezut că femeile frumoase sunt nişte scorpii mofturoase,egoiste ,care cer imposibilul ,oferind în schimb doar propria frumuseţe.Poate nu era conştientă de frumuseţea pe care o deţine.Da,ăsta să fie motivul.




Probabil ştia că în mintea mea se desfăşura o adevărată anchetă deoarece a aşteptat fără să spună ceva până am privit-o iar în ochi.Atunci,puţin stânjenită a încercat să schimbe subiectul.
-Lev, caci acesta îmi este numele,de când ştii să cânţi la chitară?
-De vreo câţiva ani.
-Cine te-a învăţat?
-Tata.Odată l-am văzut cu un instrument în mână.Pe atunci nu ştiam cum se numeşte.Ne-am aşezat pe marginea patului în timp ce mama îl acompania.În acea seară au cântat de la melodiile care-ţi făceau corpul să danseze până la acelea care te făceau să plângi deoarece ştiai că tu nu vei trăi niciodată ceea ce descriau versurile,sau poate eu ştiam.
-De ce povesteşti totul cu tristeţea asta în ochi?încercă să afle Karmen.
Mă privea în ochi?N-am fost în stare să-mi întorc faţa către ea pentru a vedea asta.Gândul doar îmi zbura departe,iar eu făceam tot posibilul pentru a-l ţine aici,aproape de mine, de ea, şi nu reuşeam.
-Care tristeţe?am întrebat-o încercând să zâmbesc.
-Cu mine nu trebuie să te prefaci,Lev.Eu îţi pot fi prietenă.Poţi vorbi cu mine despre orice doreşti,când doreşti.Am o singură rugăminte la tine. Să nu înfloreşti ceea ce-mi vei spune.
-Prietenă?Ciudat e că nu am avut niciodată un prieten.zâmbeam amar.
-Dar te cunoaşte atâta lume..Saluţi şi eşti salutat mai mereu..
-Asta nu-i nimic.Sunt nişte cunoştiinţe,doar cunoştiinţe.S-a făcut cam târziu.Cred c-o să plec acum.Ai grijă de tine.
M-am ridicat de pe bancă şi am plecat,lăsând-o acolo.Simţeam nevoia să fiu singur,să mă gândesc la tot ceea ce-mi spusese.Era prima dată când vorbeam cu ea.De ce dorea să afle atâtea despre mine?De ce îmi punea atâtea întrebari?Cu ce scop?
Cum i-am spus şi ei, o să vă spun şi vouă.Eu aveam doar cunoştiinţe.Salutam aproape tot liceu, însă eu tot nu mă simţeam unul de-al lor.Nu eram unul de-al lor.Nu puteam fi.

Tu mai ai suflet?

       Ce avea să se intample acum? Stai. Unde sunt? Ce caut aici? Cine sunt? Cum am ajuns în starea asta? Îmi pun aceste întrebari de fiecare dată când îmi dau seama că am mai pierdut puţin din suflet. E posibil oare ca un om să rămână fără el?Si dacă da , atunci ce e de făcut? Şi-l poate recupera? Desigur.
       Şi-l recuperează şifonat. Apoi încearca să-l asambleze însa bucaţile nu se mai potrivesc. Atunci le forţează iar într-un final ele formează un întreg , un suflet.
Însa acela nu e sufletul tău. E al altcuiva şi tu eşti nevoit să înveţi să trăieşti cu el, să iubeşti cu el. Dar nu mai iubeşti acele persoane la care ţineai înainte. Iubeşti altele; persoane la care nici nu te gândeai ca le poţi oferi dragostea. Păcat , deoarece şi ele îţi iau pe zi ce trece puţin din noul tău suflet şi tu iar rămâi fără el, iar eşti nevoit să asamblezi altul , să forţezi bucăţile şi să înveţi să trăieşti cu el. Cred că până acum am avut în jur de câteva zeci de suflete.
       E obositor. M-am săturat să iubesc alte persoane mereu. Niciodată nu m-am priceput la ansamblat lucruri. Poate ăsta-i motivul pentru care tot pierd suflete.
       Într-o zi voi avea un suflet al meu , din care lumea va lua puţin de tot şi va aduce înapoi de patru ori mai mult. Voi avea un suflet care-i va iubi pe toţi. Voi avea un suflet doar al meu. Unul care înainte n-a mai aparţinut nimănui altcuiva şi după mine o să aparţină unui copil care nu ştie ce-i aia viaţă.
Un copil inocent care-l va aprecia mai mult ca mine. Mi-e frica de moarte. Asta înseamna să iubeşti viaţa? Poate. Da' mi-e frica si de viaţă.

Unde ne sunt visele , străine?

Visele noastre unde sunt?Prin ce colţişor de cameră portocalie? Prin ce lume? Pe ce străzi pustii rătăcesc?
Nu ştiu , scriu prost. Pot scrie doar lucruri triste , lucruri care-mi macină sufletul. Care suflet? Mai am eu suflet? Probabil ca şi el rătăceşte împreună cu visele mele,visele noastre.Există persoane fără suflet?
Mă doare capul. La urma urmei sunt doar un copil care-şi chinuie viaţa mai mult decat e nevoie. Imi place să sufăr , stii? Imi place să-mi plâng de mila. Ador să merg singură pe alei întunecate, să mă îmbrac subţire când afară e frig doar ca să-mi îngheţe mâinile pentru a şti că încă am sufletul cald. Îmi place să ies afară cand plouă doar pentru a simţi mirosul ala specific de .. ploaie.Sunt o ciudată şi-atat. Şi ceea ce-i trist e faptul că sper să găsesc o persoana ca mine. Persoanele ca mine nu exista , nu? Persoanele care să se prabuşească la pământ când sunt singure dar care să fie cele mai puternice când cineva e de faţă. De ce trebuie eu sa fiu puternică?Pentru cine trebuie să fiu eu puternică?
Îmi vreau copilăria înapoi. Vreau să fac lucruri prosteşti doar pentru că nu m-am gândit înainte la consecinţe. Vreau să mă pedepsească parinţii pentru că am făcut o prostie ,şi nu viaţa.
 Îmi plac pisicile. Într-o zi o să am propria mea pufoşenie.
Tu străinule , nu vei înţelege mare lucru din rândurile ăstea. Să fim serioşi , cine ar face-o?Dar am simţit nevoia să tastez toate prostiile care mi-au trecut prin cap, să salvez postarea asta şi să-mi uimesc cunoştinţele cu gândirea mea de copil pe care o afisez doar în anumite circumstanţe.A trecut. Acum mă pot întoarce la acea persoană plictisitoare , inteligenta , care nu se abate de la nimic. Persoana aia infirmă , fără suflet care dă impresia că toate-s okay. O să mă fac bine. Am nevoie de timp....şi de alte vise .

Scrisoare.

     Suflete ,căci altfel nu ştiu cum te mai pot numi,ăstea sunt ultimele rânduri pe care ţi le voi scrie. Am stat nopţi în şir bestemându-mi zilele. De ce?Pentru că am ţinut la tine mai mult decât trebuia.Am ţinut?Probabil încă o fac.Dar nu o să-ţi pese.Sper să nu-ţi pese.Nu-mi pot da seama cum s-a întâmplat asta.Nu-mi pot aminti cum mi-ai intrat în suflet atât de adânc încât eu să nu te mai pot scoate.

     Au fost zile în care te uram.O făceam pentru că ţineam la tine mai mult decât ţineam la mine.Întotdeauna mama mi-a spus că este mai bine să fii iubit decât să iubeşti.Acum ştiu de ce.Să-ţi spun şi ţie?Eşti o persoană inteligentă.Sunt sigură că vei interpreta corect acele câteva cuvinte,dar pentru liniştea mea sufletească îţi voi spune ce deduc eu din ele.Atunci când eşti iubit nu ai aşteptări de la cealaltă persoană.Nu-ţi pasă de lucrurile pe care le spune sau face deoarece tu nu o iubeşti.Însă toate aceastea îţi creează un sentiment plăcut.Ştii că cineva este alături de tine.Am avut şi eu o astfel de persoană-n preajma-mi.O apreciam pentru faptul că era acolo ,mereu,necondiţionat.Eu nu aveam nimic altceva de făcut decât să primesc toată atenţia, să-i menţin interesul prin jocurile de cuvinte şi datul din gene.Şi în cel mai norocos caz să o iubesc.Să-i ofer dragostea pe care era dispusă să mi-o ofere şi mie.Crezi c-am reuşit?Nu.Nu-mi doream o iubire monotonă.De fapt nu-mi doream iubire din partea ei.Voiam iubirea ta de copil arogant şi sincer.Ştiu că ai ajuns la vârsta când,teoretic,copilăria ta a apus ,dar lasă-mă să te numesc aşa, în această ultimă..nici nu ştiu cum s-o numesc...chestie pe care ţi-o scriu.

     De multe ori m-am supărat pe tine,m-am bosumflat din motive prosteşti.Ştii de ce am facut-o? Deoarece calmul pe care-l posedam se transforma-n euforie în preajma ta.Stăpânirea de sine pe care o deţineam se preschimba-n nervozitate fiindcă nu ştiam la ce să mă aştept din partea ta.Vocea mea din care nu puteai deduce niciun sentiment ajungea o şoaptă.N-ai ştiut niciodată ce efect ai asupra mea.Am încercat pe cât de mult posibil să nu afli.N-am crezut vreodată că ţii la mine precum o fac eu.Nu mă gândeam că e posibil aşa ceva.Dacă-ţi spuneam însemna să înteleg că-s înfrânta.Să înteleg faptul că de azi înainte eu nu mai eram propriul meu stăpân.Persoana mea nu mai depindea doar de mine.Tu aveai control asupra emoţiilor mele, sentimentelor mele , purtărilor mele.Aveai control asupra mea.Oare chiar aşa să fie?Iubirea e un război dulce la început dar unul amar spre sfărsit?Nu e posibil.Nu poate fi posibil.

     Ştiu.Ai citit cuvântul „iubire” şi ai rămas aţintit asupra-i.Acum surâzi.Ţi se vede gropiţa aceea pe care o iubesc atât de mult.Iar zâmbeşti.Să-ţi spun de ce?Pentru că am recunoscut.Da,bine,m-ai prins.Îţi iubesc  gropiţa.În gândul tău o să spui că m-am îmbătat şi de aceea îţi scriu aceste rânduri.Sunt perfect lucidă. Acum câteva seri am băut vodkă şi bere.Vroiam să te sun.Ştiai?Să-ţi spun că fără tine mă simt goală.Să-ţi spun că nu mă mai pot bucura de viaţă.Să-ţi spun că ţi-am căutat surâsul în atât de multe chipuri încât am obosit.Am obosit să te aştept să faci tu primul pas.De ce nu vii odată?Apoi să închid ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, să-mi sterg lacrimile mute de pe obraji şi să nu-ţi răspund în acea seară la telefon , iar dimineaţă să mă scuz spunându-ţi că eram beată.Dar , la dracu , nu eram suficient de beată să o fac.N-am avut curajul să beau mai mult de o gură si asta doar din vina ta.

     Ştii de cât timp încerc să-mi estompez sentimentul ăsta faţă de tine?Exact atunci când sunt pe punctul de a uita îmi eşti mai viu decât mi-ai fost vreodată.Nu mă mai pot bucura de viaţă.Probabil am mai scris asta.Nu mai gândesc limpede.Oare o să ajungi să-mi citeşti rândurile?Nu.Cred că nu.Totuşi vreau să-ţi mulţumesc.Da , ştiu că eşti surprins,dar chiar asta doresc să fac.

     Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat ocazia de-a te iubi precum un prieten,amic,frate şi mai apoi precum dragostea mea,sufletul meu.Azi îţi dau tot ce am.Azi pe mine mă ofer cu lacrimi în ochii mei ciudaţi,cu buzele roşii ,cu faţa palidă şi mâinile tremurânde.Fă tot ce vrei cu mine.Fă-mi orice doar scapa-mă de vidul ăsta din piept.Şi-ţi mai cer un alt lucru.Vreau ca într-o dimineaţă de iarnă să mă suni,iar eu să-ţi răspund cu vocea mea adormită neştiind cine eşti,aşa cum o făceam odată.Tu să-mi şopteşti ceva ,eu să nu înţeleg deoarece bate vântul.Apoi să faci un căluş în jurul telefonului înainte de a repeta.Să-mi spui că ţi-am lipsit şi să-ţi mai aud o dată râsul.Atât îţi cer.Pe mine deja mă ai.Acum astept să-ţi respecţi partea ta de întelegere.

Ultimul om. [I]

Sunt ultimul om,

Dar am să mă ridic,

Să m-aranjez puţin...

Nu pot s-apar distrus

În faţa Celui de Sus.

     Povestea mea e ca oricare alta.Are un început,dar nu are un sfârşit.De ce nu are unul?Deoarece încă nu am murit.Sunt viu de fiecare dacă când cineva citeşte aceste rânduri.Trăiesc în imaginaţia voastră mereu sub o altă înfăţişare.Sunt sigur că prima voastră reacţie v-a fi să mă numiţi un retard,dar lucrul ăsta nu mă deranjează.De-a lungul existenţei mele mi s-au atribuit porecle mult mai rele.La început lucrul acesta mă deranja, însă cu timpul am învăţat să fiu indiferent.Nu e chiar atăt de greu precum spune lumea.

     Timp de căţiva ani am trăit cu impresia că sunt de piatră,că nu mai sunt capabil să simt ceva, până într-o zi în care am întalnit-o pe ea,acea ea,sufletul meu pereche în care n-am crezut niciodată.Probabil c-o să credeţi că a fost dragoste la prima vedere.Vă înşelaţi.Deoarece doresc să mă înţelegeţi pe deplin trebuie să reiau firul poveştii încă din liceu,mai exact, din prima zi de liceu.

     Pot spune că am aşteptat cu nerăbdare acest lucru.Pentru mine,faptul că terminam clasa a VIII-a nu reprezenta niciun fel de întristare.Mă simţeam uşurat,aş putea spune chiar liber.Probabil spun aceste lucruri deoarece în 8 ani de zile nu am reuşit să-mi văd colegii ca pe nişte prieteni.Ei erau doar persoanele din clasa în care învăţam.În sinea voastră o să mă numiţi narcisist, însă dacă stai la distanţă de oameni,aceştia nu te mai pot răni.Poate acesta este motivul înstrainarii noastre.Şi între noi ,venind vorba, nu-mi inspirau deloc încredere.Nu ştiu dacă din cauză că şuşoteau mereu când încercam să intru în vorbă cu ei sau mă bârfeau cănd nu eram de faţă.Însă acestea au trecut.Nu m-a deranjat să fiu criticat pentru ceea ce sunt,nici atunci şi nici acum.

     Vara parcă râdea de mine.Doream cu atâta ardoare să vină toamna încât am uitat să mă bucur de luna lui cuptor.Îmi pierdeam timpul navigând pe internet,chinuindu-mi chitara şi plimbându-ma seara prin centrul Galaţiului.O să vă gandiţi că-s mai tânar decăt par deoarece am copilărit în timpurile în care dacă nu aveai facebook,nu existai,dar sufletu-mi era încă şi mai bătrân ca acum.

     Într-un final a trecut şi vara,iar eu tot nu aveam niciun prieten.Nu e de mirare la felul în care-mi petreceam timpul.Îmi era bine aşa.Nu aveam nevoie de persoane care să pretindă că le pasă.Nici acum nu am.

     Părinţii şi-au dorit să urmez cel mai bun liceu din Galaţi.Aveam şi şanse să intru la Colegiul Naţional Vasile Alecsandri, la filologie bilingv engleză.Un înţelept a spus odata "Nu spune hop! până nu ai sărit".Eu am dorit să-l contrazic şi am spus înainte.Acela a fost momentul în care am dat-o în bară la Evaluarea Naţională.De la o medie de 9,80 am ajuns la una de 8,60 şi astfel la Colegiul Naţional Alexandru Ioan Cuza.A durat o saptamână până să-mi dau seama pe unde se putea intra în acel liceu.

      În prima zi am încercat să fiu sociabil, să aflu câte ceva despre fiecare,să-mi dau seama dacă există persoane cu care mă pot înţelege.Noii colegi nu erau prea diferiţi de cei vechi.Şi aici exista un tipar.Existau un bufon , un grup de fete înţepate care vorbeau cu tine doar atunci când aveau nevoie de ceva însă ,cu toate acestea ele se considerau perfecte din toate punctele de vedere şi credeţi-mă,nu atingeau perfecţiunea nici măcar cu un deget, un sportiv chipeş dar nu prea mobilat la masardă, două-trei fete care nu ieşeau deloc în evidenţă,probabil din cauza monotoniei în care trăiau,tocilarii atotştiutori care se bâlbâiau de fiecare dată când o fată îi saluta şi desigur ,mai existam eu,tipul brunet cu părul mai lung decât al celorlalţi,care nu vorbea prea mult şi umbla mereu cu chitara în spate,cu mp3-ul în buzunar şi cu câteva foi pe care schiţa lucrurile interesante.

       Orele decurgeau normal,învăţam multe ,iar în clasă era linişte.La un moment dat,profesoara s-a ridicat şi cu o voce calmă a întrebat:

       -Cine îmi poate explica următoarea propoziţie?

       Una dintre fetele înţepate răspunse cu o voce piţigăiată.

       -Eu.Cât de greu poate fi?!

       -Bun.Propoziţia este: „În ciuda pudicei sale reticenţe nu era totuşi decât un om de sticlă.”

       În clasă au început să se mişte picioare , cărţi, caiete , arătând neliniştea elevilor.Fata cu vocea piţigăiată se bâlbâia neştiind ce să spună.Eu unul nu înţelegeam de ce toţi erau palizi.Era doar o chestiune banală care nu ridica niciun semn de întrebare.

       -Este cineva în această clasă care mă poate lămuri şi pe mine?încerca profesoara să-i trezească pe toţi din somnul neştiinţei.

       Nimeni nu răspunde.Foşnetul cărţilor se opri.Nici măcar nu-i puteai auzi pe elevi respirând.În clipa în care mă pregăteam să răspund la întrebare am auzit un glas limpede,fără niciun fel de emoţie.

       -I-aţi întrebat măcar dacă ştiu ce înseamnă „pudic” sau „reticenţa”?Poate din acest motiv nu ştiu ce răspuns să vă dea.

       -Bine punctat Karmen.Acesta este motivul neliniştii voastre,copii?întrebă profesoara.

      -Mhm...răspunseră toţi în cor.Cu toate că erau la filologie nu ştiau aceste cuvinte simple.Asta m-a pus puţin pe gânduri.

       -Karmen, spunele tu , te rog.

       -Pudin înseamnă ruşinos, iar reticenţă, reţinere.Deci propoziţia noastră devine: În ciuda ruşinoasei sale reţineri nu era totuşi decât un om de sticlă.Omul de stică este o metaforă.Ea subliniază faptul că personajul era instabil din punct de vedere emoţional.Din acest motiv era reţinut.El îşi numeşte această reţinere ruşinoasă deoarece ceilalţi erau mult mai dezgheţaţi, necomparându-se cu acesta.Sunt de părere că se subestima.

       Am rămas acolo înmărmurit.Una dintre fetele care nu ieşeau deloc în evidenţă răspunse fără probleme, argumentând cu cea mai caldă voce pe care o auzisem vreodată.În aceea clipă mi-am spus că aş putea-o asculta vorbind căteva vieţi, neîntrerupând-o de frica tăcerii care-i accentua ochii.Aş putea spune că era cea mai frumoasă blondă pe care o vazusem.Ciudat e că mie nu mi s-au părut blondele niciodată frumoase.Aveau părul prea deschis iar tenul prea închis , sau poate nu le-am văzut pe care care trebuiau.

       Timp de două zeci de minute , cât mai rămăsese din oră am fost ca într-o transă gândindu-mă la cele de mai sus.Abia când profesoara a plecat din clasă mi-am dat seama că ceilalţi colegi se holbează la mine încercând să afle dacă mai respir.Fata cu vocea piţigăiată mi-a pus o oglindă în faţa gurii ca să se asigure de asta.Am zâmbit, mi-am luat chitara şi am plecat.Profesorii n-au avut niciodată o problemă cu faptul că-mi aduceam în fiecare zi chitara la liceu.Atâta timp cât nu auzeau nicio notă nu le păsa.Doar profesorul de istorie mă punea din două în două săptămâni să-i cânt.Chiar mă gândeam să-mi las chitara acasă în zilele în care aveam ore cu el,dar asta-i altă poveste.

       M-am aşezat pe o bancă din Grădina Publică,unde abia puteam fi zărit.Mi-am scos chitara din husă şi am început să fredonez Urma-Buy me with a coffee încercând  să-mi dau seama cum ar suna această melodie cântată de Karmen.Surprinzător parcă îi auzeam vocea bucurându-se de melodie împreună cu a mea, până la un moment dat când a ridicat o octavă.Am îngheţat.M-am oprit înainte de a o putea zări în stânga mea.

Cunostiinta ploii.

*Nu credea că va ajunge vreodată în situaţia asta.Nu credea că cineva ar putea-o face să nu mai iubească ploaia.De când se desparţise de Ştefan,Clara nu mai ieşea afară în timpul nopţii doar pentru simplul motiv că ploua si mereu avea o umbrelă cu ea.Era oribil.Din vina lui s-a schimbat complet.*

Acum două săptamâni,Clara se intorcea acasă de la şcoală.Chiar dacă ploua şi totul era gri, umbrela acesteia era colorată in culorite curcubeului.Mergea uşor plictisită, neatentă la ceilalţi oameni.Pe partea cealaltă a străzii, un băiat oarecare îşi servea cafeaua.De îndată ce Clara a trecut prin faţa cafenelei, băiatul se ridică de la masă,se duse la fata cu pletele şatene, prinsă în mâinile groaznicei monotonii, şi-i luă umbrela, mergând cu paşi mici şi repezi înaintea ei.

-Hei!Ce ţi se pare că faci?strigă Clara mirată.Nu înţelegea de ce băiatul acesta nu i-a luat umbrela pur şi simplu şi a fugit.

Cu toate acestea,ea a mers uşor după el, sperând că o să se întoarcă şi o să-i spună că totul a fost o glumă,însă acesta nu se mai oprea.Biata Clara, era udă până la piele,avea părul răvăşit şi obrajii roşii.Se gândea că o ia de proastă şi când în sfârşit se decise să-l oprească pentru a-i spune vreo două vorbe,băiatul cu ochii albaştri se întoarse şi-i spuse:

-Poftim umbrela.Eu am ajuns acasă.

-Mhm..deci ai vrut doar să ajungi acasă fără să te uzi?

-Cam aşa ceva.În acel moment băiatului îi scăpă un zâmbet care-i înmuie sufletul Clarei.Dar tu unde stai?

-Câteva străzi mai încolo.

-Atunci te conduc.Măcar atât să fac şi eu.

-Faci cum vrei.Mă descurc şi fără tine.

-După ce că sunt amabil să te conduc până acasă şi să-ţi ţin umbrela ca tu să nu te uzi, mai faci şi pe inabordabila?

-Nu ar fi trebuit să ai grijă să nu mă mai ud dacă nu mi-ai fi luat tu umbrela. Îi spuse Clara schiţând un zâmbet ironic.

-Păi şi atunci nu te-aş mai fi întâlnit pe tine.Cum ţi se spune sweetheart?

-Oricum dar nu sweetheart.

-Am vrut să fiu drăguţ doar. şi-i scăpă un alt zâmbet.

-Mnda.Eu sunt Clara.Pe dumneavoastră, tipul care poate vorbi cu fetele doar luându-le umbrelele,cum vă strigă?

-Robert.

-Aha.Ştii,trebuie să ajung şi eu într-un final acasă.

-Okay.Păi hai să mergem.

-Noi?

-Ţi-am spus că te conduc până acasă.Poate mai rămân la tine şi peste noapte.spuse Robert râzând.

-Slabe şanse. Va trebui să negociezi cu tata întâi.

-Deci am o luptă grea de dus.

-Aşa cică.Hai să mergem.

                                      To be continued.

Stupid.

Cred că încep să-mi pierd minţile.E ciudat.Extrem de ciudat.Dar nu mai sunt capabilă să simt ceva.Nu mă mai interesează atunci când rănesc pe cineva sau atunci când arunc cu vorbe.Nu-mi mai pasă de nimic.

Şi totuşi zâmbesc mereu.Încerc să fiu veselă întotdeauna.E obositor.E aiurea să-ţi porţi masca în fiecare zi, să pretinzi că totul e okay,să pretinzi că mai eşti în stare să simţi ceva când tu defapt eşti GOALA.

Câteodată am impresia că am sentimente pentru anumite persoane, însă atunci când mă apropii de ele totul se duce dracu.De ce?Nu ştiu.În ultimul timp mi-am dat seama că nu ştiu prea multe. Că toate lucrurile pe care le ştiu sunt doar poveşti.Că încă mai sper ca oamenii să fie buni,altruisti si alte tampenii gen.Dar pentru numele lui Dumnezeu,tu copilă proastă ce eşti , trezeste-te!Ăsta nu-i un basm, pricepi? E viaţa reala.Viaţa reală cea crudă si adevărata.Viaţa reală în care nimeni nu pune preţ pe părerile tale.Nimănui nu-i pasă dacă boceşti, te stresezi sau dacă mai eşti in viaţă.Chestia asta mă durea odată.Acum nici asta nu mai simt.Acum sunt goala.Goala de-a binelea. 

Zâmbesc ironic când mă gândesc la asta.Poate că am o problemă.Poate că-s nebună.Poate că am nevoie de un psiholog.Odată si eu am vrut să fiu unul.Îmi doream să-i ajut pe cei neînţeleşi, să le fiu alături..să fac ceea ce lumea asta cretină uraşte.Să fiu bună.Stupid.Tu,bună?! Hai,te rog. A câta oară este când îţi spun că ora de culcare nu a venit şi că tu nu meriţi vise? Încă sunt un copil.Un copil cu un suflet atât de bătrân.. un copil care cândva a vrut sa schimbe ceva în lumea asta.A vrut să o facă mai bună, mai blândă,mai fericită. Hm..chiar că încă mai eşti un copil.Dar ştii ce?NU-MI PASĂ.O să plec dintre voi la fel de repede precum am venit şi nimeni n-o să-şi amintească de mine.Va fi draguţ.Va mai fi încă o viaţă de om risipită-n plus.Dar hei, cui îi pasa?Vouă cu siguranţă nu.

Scrisoare către un străin.

 

         Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă..

         Nu sunt perfectă. Nu totul în jurul meu este perfect. Nu văd totul roz. Nici prieteni perfecţi nu am, mai mereu mă cert cu ei, mai mereu mă împac cu ei. Am zile când nu merge nimic bine. Parul, nu mereu îmi stă cum vreau. Sunt frumoasă. Sunt urâtă. Am zâmbet fals .Sau zâmbesc involuntar. Sunt un camuflaj. Sunt naturală. Dar mă gândesc.. şi dau un pas înapoi.. îmi amintesc că viaţa e frumoasă, că te am pe tine, că vă am pe voi.

         Şi totuşi , nu ştiu de ce m-am despărţit de el după doi ani petrecuţi împreuna.. Chiar nu ştiu..Şi nu ştiu nici de ce i-am spus asta pe messenger iar atunci când am dat enter la toată fraza aia nu m-a durut.. Acum ma doare ca nu ma durut.

 

-Cum crezi ,dacă e dragoste adevarată, se va întoarce?

-Dacă e dragoste adevarată, ea nici nu va pleca.

         Oare a noastra a fost dragoste adevarată?Nu. Poate ca nu. Însa atunci cănd îmi stricai rujul de pe buze, şi nu rimelul de la ochi,chiar credeam că dragostea noastra este una adevarată.O dragoste pura si sincera , ca cea de copii. Şi totusi..acele conversaţii prosteşti pe care le-am avut , acele nopţi in când stăteam până târziu să vorbim…Le duc dorul la toate , la fiecare în parte, dar în special îţi duc dorul ţie.. Am crezut că în ciuda nepotrivirilor de caracter şi a orgoliilor noastre imense, va ieşi ceva frumos, dar mi-am dat seama într-un târziu că nu-ţi pot cere nimic.Ai fost prea mândru. Ai tăcut tot timpul.. te-ai ascuns mereu în spatele unei tăceri dureroase, mistuitoare.

          Mda, sunt înca acel copil inocent care plânge din orice.. Oricât de mult aş încerca să mă schimb, să mă maturizez nu pot. Dar ce-mi pasă? Cine mă place , mă place aşa cum sunt. Un copil naiv care crede orice minciună, care pune suflet în orice, care crede orice i s-ar zice. Copilul cu sufletul 'rănit' de ataţia oameni rai.

         Ea obişnuia mereu să-mi spuna ca uneori iertăm oamenii deoarece îi vrem în continuare în viaţa noastră.Exact acest lucru l-am făcut eu. Însă cand iubirea s-a  transformă în nesimţire am decis că e mai bine pentru noi dacă ne-am desparţi.Acum închei nişte etape,nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa mea. Să uit şi să iert?Scuze , nu sunt Dumnezeu şi nici nu sufăr de Alzheimer.

 

-Şi ştii ce? Ar trebui sa rămânem prieteni.

-Serios?

-Nu, du-te dracu’.

         Unele iubiri nu prind răsăritul. Altele trăiesc doar pentru o vară, unele se pierd şi le inghite timpul ; iar unele sunt atât de speciale încât, nu le vei putea uita niciodată. N-o sa uit nici un moment, nici un zâmbet ,nici o privire. Nimic.

Secretul fericirii.

        Iti amintesti cand eram copii si nu aveam nici o grija?Iti amintesti cat de fericiti eram cand unul dintre parinti de aducea ceva dulce?Iti amintesti ca atunci cand ne certam dupa 10 secunde ne jucam iar impreuna?De ce? Pentru ca la varsta aia nimic nu era mai important decat fericirea.Draga straine , pentru ca altfel nu te pot numi ,o sa iti povestesc o mica intamplare care mi-a marcat viata.
        Acum pentru toti conteaza banii.Cand ies pe strada vad batrani intr-o multime de tineri.Nimeni nu-i ajuta.Nimanui nu-i pasa.Vad oameni cu fetele schimonosite de durere.Cine , sau ce, v-a facut asta?Majoritatea dintre voi imi va spune ca Traian Basescu. Insa el v-a interzis sa zambiti?
        Intr-una din zilele trecute am fost la bunica.Intotdeauna mi-a placut sa merg iarna la aceasta.Ca sa ajung acolo trebuie sa strabat padurea alba , mergand pe potecile formate de zapada batatorita de pasii grei ai oamenilor, sa trec pe langa raul inghetat in care razele palide ale soarelui se oglindesc.Mereu cand intru pe poarta vad casa imbatranita de atatea ierni si pe bunica facandu-mi semn cu mana.Refuz sa cred ca aceasta fiinta blajina este batrana deoarece batranetea ducea la moarte, iar daca bunica moare...
        Cel mai mult imi place la bunica ca inca ma trateaza ca pe un copil ,desi , poate ca nu mai sunt unul.Inca un lucru pe care-l apreciez la ea este faptul ca , cu toate ca nu are multe , e cea mai fericita persoana pe care o cunosc.Intr-o zi am intrebat-o:
        -Buni , tu ai fost vreodata trista?
        -Am fost , draga mea , ca orice om. mi-a spus ea zambind.
        -Dar eu nu te-am vazut niciodata trista... i-am raspuns derutata.
        -Asta pentru ca tristetea mea a disparut de cand te-ai nascut tu. mi-a spus imbratisandu-ma puternic.
        -Pai buni , eu sunt secretul fericirii despre care tot vorbeai?
        -Chiar vrei sa-l aflii , nu-i asa?
        -Da buni.Vreau sa-l spun si altor persoane ca sa fie si ele fericite , asa ca tine.
        -Draga mea , secretul fericirii nu este un secret in adevaratul sens al cuvantului.Ca sa fii fericit trebuie sa-ti petreci timpul cu persoanele care te fac fericit.
        Atunci am inteles ca fericirea noastra nu depinde de Traian Basescu sau de oricine altcineva. Ea depinde de noi insine si de persoanele pe care le iubim.

Have less.Do more.Be more.

        Citea atenta din cartea imprumutata de la biblioteca.Mama ei se aseza pe pat , langa aceasta , ii lua cartea din mana si ii spusese:

        -Clara ,dupa cum stii , saptamana viitoare Anca implineste 18 ani.Se intreaba daca , cumva , o vei onora cu prezenta ta la majorat.

        -Nu prea am fost eu apropiata de Anca.. Esti sigura ca m-a invitat?

        -Foarte sigura. Poftim invitatia. ii spusese asta intinzandu-i un plic rozaliu.

        Intradevar,Anca o invita la majoratul ei.Intrebarea era daca Clara se va duce sau nu.Din toate cele 40 de persoane invitate la petrecere , ea cunostea doar doua. Dar se decise ca are si ea dreptul la distractie , asa ca acceptase.

---------------------------------------------------------------------------------------

        Toata lumea se distra. Toti dansau. Impreuna cu ei si Clara facea acelasi lucru. Apoi urma o melodie lenta. Cuplurile invadara ringul de dans. Din pacate ea nu avea partener. Inca o data se gandi cat de mult ii lipseste Stefan. Isi scutura capul , ca si cum ar fi vrut sa indeparteze acest gand.Surprinzator , in aceea secunda primi un sms de la Stefan.

        "-Buna.Ce faci?"

        Insa nu-i raspunse. In urmatoare clipa un tanar o apuca de mana si o conduse pe ringul de dans. Isi puse mainile pe mijlocul Clarei. Aceasta se simti un pic stangace si nu stiu cum sa reactioneze. Atunci tanarul , parca citindu-i gandurile ii sopti incet:

        -Nu te sfii. E doar un dans. Pune-ti mainile in jurul meu si lasa-te condusa de mine.

        Acest sfat fu urmat de un zambet larg. Daca fericirea ar arata precum acest tanar ,Clara nu ar mai sta pe ganduri si ar porni in cautarea ei.Ii ascultase sfatul. Isi puse mainile in jurul gatului tanarului..Isi lipi usor corpul de al lui ,isi ascunse capul in umarul acestuia si inchise ochii.Nu crezuse niciodata ca ar putea dansa in felul asta.

        -Te pricepi. ii spusese tanarul misterios cu aceeasi caldura in glas.

        -As putea spune acelasi lucru si despre tine. ii zambi Clara.

        -Pai cam asa ar trebui.Vezi tu.. eu sunt dansator.As fi cam ciudat sa nu stiu sa fac tocmai asta.

        Melodia se terminase.Clara ii multumise tanarului , acesta ii saruta mana , iar ea se indrepta spre toaleta fetelor.Se privi in oglinda. Era imbujorata.Era frumoasa.Era fericita.Era EA.Exact asa cum era de fapt.Ochii ii erau verzi de aceasta data si ii sclipeau,probabil din cauza gurii de acool pe care o consumase.

         *Si cu toate acestea el nu ii stia numele. Ea nici atat. Insa zambetul si privirea lui i-au dat incredere. Increderea pe care nu o mai avusese niciodata pana atunci. El era genul de tip pe care l-ar putea iubi. El era genul de tip pe care il vroia. 

Un alt sfarsit.

        Deci era stabilit. Clara se despartise definitiv de Stefan , dupa doi ani petrecuti impreuna. E drept ca a suferit enorm dupa el , dar nu avea ce sa mai faca.. trebuia sa se obisnuiasca cu ideea asta. Si a incercat. S-a decis ca trebuie sa iubeasca pe altcineva ,pe cineva din oras cu ea. 

        Nu a fost greu sa gaseasca un tip deoarece , ca sa fiu sincera , aceasta fata era mai mult decat frumoasa , sau cel putin asa i se spunea. Niciodata nu s-a considerat frumoasa decat atunci cand purta fusta aceea de piele si dresuri cu patratele. De ceva timp , un coleg de clasa o placea. Stia asta din gesturile subtile pe care i le facea.Mereu gasea o scuza sa se apropie de ea , sa o atinga din greseala , sa se joace cu mana ei. Era un tip brunet , cu ochii verzi. Avea si un nume. Il cheama Vlad. Clara stia ca el nu are prietena asa ca s-a decis sa ii acorde o sansa. S-a decis sa-i raspunda la avansuri. A inceput si ea sa se apropie de el. Erau aproape mereu impreuna si chestia asta o bucura . Avea cu cine sa rada , sa uite de Stefan. 

        Intr-o zi , mai exact pe 19 decembrie , Clara a asistat la o "cearta" intre doua fete care incercau sa-i atraga atentia lui Vlad.

        -El e al meu! striga una dintre fete.

        -Ba e al meu! spunea Simona.

        Clara enervata de aceste doua afirmatii le-a spus :

        -Fetelor , Vlad mereu a fost al meu. A pus accentul pe fiecare cuvintel astfel incat sa fie sigura ca cele doua au inteles exact ceea ce vroia sa spuna.

        Cearta s-a oprit aici... Fata a carui nume nu il stiu s-a simtit si a plecat , insa Simona a trecut pe langa Clara si i-a soptit: 

        -E al tau.

        Aceasta afirmatie a uimit-o. Insa s-a gandit ca poate acum era randul ei sa fie fericita, randul ei sa fie iubita.Lucrul asta a inveselit-o iar chestia asta s-a vazut toata ziua deoarece nu s-a mai oprit din zambit.

        Apoi a venit ziua de 20 decembrie. La inceput a parut o zi superba. Toate mergeau exact asa cum ar fi trebuit sa mearga. Intr-o pauza dintre doua ore Vlad a inceput sa cante ceva la chitara. Clara statea in dreapta lui. Din spate s-a apropiat Simona si l-a sarutat pe obraz , sau cel putin asa a crezut Clara. Andrei , colegul ei de banca s-a apropiat de aceasta dupa terminarea melodiei si a intrebat-o curios:

        -Simona si Vlad sunt impreuna?

        -Habar nu am. i-a raspuns indiferenta Clara.

        -Dar.. tocmai s-au sarutat. Ai vazut asta , nu?

         -Nu cred ca a fost un sarut. Poate un pipic in coltul gurii. [spera din tot sufletul sa fie asa cum i se paruse ei.]

        Inca doua ore de curs au trecut.Clara nu s-a putut concentra asupra niciuneia. O framanta gandul ca , tipul pe care il placea era impreuna cu colega lui de banca. Intr-o alta pauza Clara a decis ca trebuie sa vorbeasca cu Vlad.

        -Si ce ai mai invatat sa canti la chitara?

        Nici macar nu terminase de adresat aceasta intrebare ca Andrei a venit si i-a spus :

        -Clara , stii ca Vlad nu mai e al tau?

        -Adica? intrebase Clara uimita.

        -Pai el e cu Simona.

        Pentru o secunda nu ii veni sa creada. I se paru ca ceea ce tocmai auzise e desprins dintr-un film SF. Cand s-a uitat laVlad a descoperit ca acesta isi intoarse capul in alta parte , isi puse mana la gura pentru ca ea sa nu-i poate descifra reactia si se inrosise.

        Dar cum sa nu iti dai seama ce gandeste o persoana pe care o cunosti de 8 ani? Era adevarat. Tot ce ii spusese Andrei era adevarat. Acum ambii baieti se uitau la ea . Ei erau cei care asteptau o reactie din partea ei, dar tot ce a putut Clara sa faca a fost sa ramana atintita cu privirea asupra lui Vlad. A stat asa doua minute apoi s-a ridicat si a plecat.

        S-a dus in baia fetelor si s-a uitat in oglinda. Era mai frumoasa ca oricand. Oare el nu a observat asta? El nu a obsercat schimbarile care au avut loc asupra ei?Probabil ca nu.. Uitandu-se in oglinda isi spusese ca e de-a dreptul patetica deoarece a crezut ca i-a venit si ei randul sa fie fericita. O lacrima isi facea loc pe obrazul rozaliu al fetei , apoi inca una si tot asa. A zambit trist. Acum tot ce vroia sa faca era sa-l sune pe Stefan ca el sa o linisteasca. Sa ii spuna ca el o sa fie mereu acolo pentru ea. Acum avea nevoie de el. Macar cu atat ii era dator dupa ce o inselase. Dar nu l-a sunat. Orgoliul a fost mai puternic de aceasta data, se pare.

        A plans cat de tare a putut ca sa fie sigura ca a doua oara nu o va mai face. Si-a sters ochii umezi. S-a machiat si a iesit din baie zambind fals. 

*Acum inima ei era din gheata.Nu mai schita decat gesturi fara sentimente.

Micuta Sabina.

   

        V-ati intrebat vreodata de ce oamenii par mai buni dupa ce au parte de un soc? Sau dupa ce , ceva le marcheaza viata intr-un mod negativ? Acum ceva timp am cunoscut un suflet. Nu era unul trecut prin viata , era un suflet de copil. Puiul de om se numea Sabina. Era o copila blondina in varsta de 10 ani. O varsta destul de frageda ce-i drept. Spun "era" deoarece azi nu se mai afla printre noi. 
        Aceasta ajunsese in spital din cauza ca avea un tata... ei bine , nu exista un adjectiv potrivit pentru el , sau poate nu ii gasesc eu unul. Sa spunem doar ca tatal ei era o bestie , o bestie in adevaratul sens al cuvantului. Intr-un acces de furie aruncase apa fiarta de pe aragaz pe fata copilei. Aceste persoane care fac asemenea gesturi ar trebui sa fie inchise undeva si sa li se dea foc. Nu ar trebui nici macar privite pe strada. Ar trebui sa moara deoarece ocup spatiu degeaba. In orice caz , nu scriu aceasta insemnare ca sa va spun cum ar trebui pedepsite astfel de persoane. O scriu pentru Sabina.
        Am vizitat-o la spital 4 saptamani la rand , sperand ca se va face bine , cu toate ca avea pe 90% din suprafata corpului arsuri grave... Nu s-a mai facut bine...Mi-a murit in brate... Puteam sa simt cum moartea ii scurge si ultima farama de viata. Puteam sa simt cum , cu fiecare clipa care trecea , devine tot mai rece. 
        Simteam cum intunericul o inghitea.. Cu toate acestea am intrebat-o:
        -Sabina , esti.. esti... inca mai esti aici?
        Insa aceasta nu mi-a spus nimic ceva timp.Mi-a aratat mainile si a soptit , parca nevrand ca cineva sa o auda , desi numai noi eram in salon:
       -Ma dor... 
        In acel moment o lacrima mi s-a prelins pe obraz.. nu stiam ce sa fac.. nu stiam ce ar trebui sa fac.. Apoi a inceput sa-mi vorbeasca.
        -Mama mea e acolo , sus. Ma asteapta..
        -Sabina , nu vorbi asa , te rog..
        -Eu nu vreau sa plec.. chiar nu vreau... Dar .. vine.. vine dupa mine..
        -Cine? .. Cine vine dupa tine?
        -El..
        Cand a spus asta am inteles. Am inteles ca Doamne-Doamne( asa cum ii placea ei sa-i spuna) vine sa o ia ... M-am bucurat pentru aceasta.. M-am bucurat pentru ca stiam ca o sa fie intr-un loc mai bun.
        -Sabina.. nu.. tu trebuie sa traiesti. Trebuie sa duci o viata frumoasa.. O viata de poveste . Trebuie sa-ti termini scoala , sa continui sa canti la chitara ..Mai ai atatea de facut..
        Insa nu mi-a mai raspuns..  Tineam in brate un corp inert de copil..Plangeam in hohote.. Nu-mi venea sa cred.. Fetita careia medicii nu ii mai dadeau nici 2 zile de trait a plecat.. a plecat pentru totdeauna lasand in urma ei un corp gol si rece. 













        De atunci viata mea are alt curs.. Acum stiu cat de repede poti muri.. Acum stiu ca acolo , sus , cineva ne asteapta cu bratele deschise.. Stiu ca El ne este alaturi mereu.. Cred ca am devenit o persoana mai buna.. sau poate e doar impresia mea..Insa , acel pui de om , se afla cu El acum.. si probabil ca ne zambeste din cer.


























    Si cu toate acestea... Tatal ei a primit numai 10 ani de puscarie.