nu ştiu de ce dar în ultima perioadă mă gândesc neîncetat la felul în care m-aş comporta în diferite ipostaze, dar niciodată nu stau să mă imaginez pe mine în situaţia respectivă. de ce scriu? fiindcă nimeni nu asculta. lumea e mult prea grăbită, iar într-o discuţie nu vei apuca niciodată să îţi expui tu punctul de vedere. totul merge pe principiul ierarhiei. nimeni nu este la acelaşi nivel cu tine. întotdeauna tu vei ocupa cea mai de jos treapta. oamenii din preajma ta nu vor dori niciodată să te ajute să depaseşti un anumit obstacol. ei se vor amuza la fiecare piedică pe care o vei întalni. vor fi dispuşi mereu să îţi strige în faţă ce ai greşit, însă nu îţi vor spune cum să îmbunatăţeşti lucrul respectiv.
cel mai bun exemplu pe care îl pot da este ea. în locul pronumelui personal a fost altceva, însă parcă cuvântul ăsta se potriveşte mai bine. nu e acolo niciodată când am nevoie. ea îmi poate oferi doar lucruri materiale. nu se ocupa de persoana mea şi de felul în care mă dezvolt. ţipă întruna şi faptul că poate doar să reţina lucrurile rele pe care le-am făcut mă frustrează. îmi spune tare şi răspicat că nu am avut niciodată un prieten adevărat, însă singurele persoane cu care are ea contact sunt cele de la muncă. sunt sigură de faptul că dacă ar putea sa îşi facă treaba fară să fie nevoie să vorbească cu ele, ar fi perfect. dar ea îndrăzneşte să îmi vorbească despre prietenie. ce ştii tu despre subiectul ăsta, persoană tristă? habar nu ai.
în momentul în care lucrurile nu ies aşa cum îşi doreşte ea, face tot posibilul ca supărarea ei, gândurile negative, să se revarse şi asupra mea. nu se uită la umerii mei fragili şi la faptul că,nu am starea necesară să înghit toate prostiile pe care ea le aberează. azi mi-am amintit de ce voiam cu atâta disperare să plec de aici. dar hei, mai e puţin, nu-i aşa? te rog aminteşte-ţi că pentru următoarele câteva luni trebuie să trăieşti în prezent. ştiu.. urăşti să faci ceva din obligaţie fiindcă de când te ştii ţi s-a spus cum să te comporţi, ţi s-a spus ce să zici şi cum să reacţionezi ca să nu o faci de ruşine. paşii tăi au fost ghidaţi, iar de fiecare dată când ai încercat să te abaţi de la ei, te-au lovit şi mai tare.
dar nu-i nimic, bine? hei, uite-te la mine. mai ai puţin, draga mea. aşteaptă să îţi crească aripile puţin mai lungi. vei zbura când eşti pregătită. până atunci continua să scrii şi să asculţi muzica din ce în ce mai tare în coltişorul tău de cameră portocalie. poate ca la urma urmei asta îmi va lipsi cel mai mult...
