Sunt ultimul om,
Dar am să mă ridic,
Să m-aranjez puţin...
Nu pot s-apar distrus
În faţa Celui de Sus.
Povestea mea e ca oricare alta.Are un început,dar nu are un sfârşit.De
ce nu are unul?Deoarece încă nu am murit.Sunt viu de fiecare dacă când cineva
citeşte aceste rânduri.Trăiesc în imaginaţia voastră mereu sub o altă
înfăţişare.Sunt sigur că prima voastră reacţie v-a fi să mă numiţi un
retard,dar lucrul ăsta nu mă deranjează.De-a lungul existenţei mele mi s-au
atribuit porecle mult mai rele.La început lucrul acesta mă deranja, însă cu
timpul am învăţat să fiu indiferent.Nu e chiar atăt de greu precum spune lumea.
Timp de căţiva ani am trăit cu impresia că sunt de piatră,că nu mai sunt
capabil să simt ceva, până într-o zi în care am întalnit-o pe ea,acea
ea,sufletul meu pereche în care n-am crezut niciodată.Probabil c-o să credeţi
că a fost dragoste la prima vedere.Vă înşelaţi.Deoarece doresc să mă înţelegeţi
pe deplin trebuie să reiau firul poveştii încă din liceu,mai exact, din prima
zi de liceu.
Pot spune că am aşteptat cu nerăbdare acest lucru.Pentru mine,faptul că
terminam clasa a VIII-a nu reprezenta niciun fel de întristare.Mă simţeam
uşurat,aş putea spune chiar liber.Probabil spun aceste lucruri deoarece în 8
ani de zile nu am reuşit să-mi văd colegii ca pe nişte prieteni.Ei erau doar
persoanele din clasa în care învăţam.În sinea voastră o să mă numiţi narcisist,
însă dacă stai la distanţă de oameni,aceştia nu te mai pot răni.Poate acesta
este motivul înstrainarii noastre.Şi între noi ,venind vorba, nu-mi inspirau
deloc încredere.Nu ştiu dacă din cauză că şuşoteau mereu când încercam să intru
în vorbă cu ei sau mă bârfeau cănd nu eram de faţă.Însă acestea au trecut.Nu
m-a deranjat să fiu criticat pentru ceea ce sunt,nici atunci şi nici acum.
Vara parcă râdea de mine.Doream cu atâta ardoare să vină toamna încât am
uitat să mă bucur de luna lui cuptor.Îmi pierdeam timpul navigând pe
internet,chinuindu-mi chitara şi plimbându-ma seara prin centrul Galaţiului.O
să vă gandiţi că-s mai tânar decăt par deoarece am copilărit în timpurile în
care dacă nu aveai facebook,nu existai,dar sufletu-mi era încă şi mai bătrân ca
acum.
Într-un final a trecut şi vara,iar eu tot nu aveam niciun prieten.Nu e
de mirare la felul în care-mi petreceam timpul.Îmi era bine aşa.Nu aveam nevoie
de persoane care să pretindă că le pasă.Nici acum nu am.
Părinţii şi-au dorit să urmez cel mai bun liceu din Galaţi.Aveam şi
şanse să intru la Colegiul Naţional Vasile Alecsandri, la filologie bilingv
engleză.Un înţelept a spus odata "Nu spune hop! până nu ai sărit".Eu
am dorit să-l contrazic şi am spus înainte.Acela a fost momentul în care am
dat-o în bară la Evaluarea Naţională.De la o medie de 9,80 am ajuns la una de
8,60 şi astfel la Colegiul Naţional Alexandru Ioan Cuza.A durat o saptamână
până să-mi dau seama pe unde se putea intra în acel liceu.
În prima zi am încercat să fiu sociabil, să
aflu câte ceva despre fiecare,să-mi dau seama dacă există persoane cu care mă
pot înţelege.Noii colegi nu erau prea diferiţi de cei vechi.Şi aici exista un
tipar.Existau un bufon , un grup de fete înţepate care vorbeau cu tine doar
atunci când aveau nevoie de ceva însă ,cu toate acestea ele se considerau
perfecte din toate punctele de vedere şi credeţi-mă,nu atingeau perfecţiunea
nici măcar cu un deget, un sportiv chipeş dar nu prea mobilat la masardă,
două-trei fete care nu ieşeau deloc în evidenţă,probabil din cauza monotoniei
în care trăiau,tocilarii atotştiutori care se bâlbâiau de fiecare dată când o
fată îi saluta şi desigur ,mai existam eu,tipul brunet cu părul mai lung decât
al celorlalţi,care nu vorbea prea mult şi umbla mereu cu chitara în spate,cu
mp3-ul în buzunar şi cu câteva foi pe care schiţa lucrurile interesante.
Orele decurgeau normal,învăţam multe
,iar în clasă era linişte.La un moment dat,profesoara s-a ridicat şi cu o voce
calmă a întrebat:
-Cine îmi poate explica următoarea
propoziţie?
Una dintre fetele înţepate răspunse cu o
voce piţigăiată.
-Eu.Cât de greu poate fi?!
-Bun.Propoziţia este: „În ciuda pudicei
sale reticenţe nu era totuşi decât un om de sticlă.”
În clasă au început să se mişte picioare
, cărţi, caiete , arătând neliniştea elevilor.Fata cu vocea piţigăiată se bâlbâia
neştiind ce să spună.Eu unul nu înţelegeam de ce toţi erau palizi.Era doar o
chestiune banală care nu ridica niciun semn de întrebare.
-Este cineva în această clasă care mă
poate lămuri şi pe mine?încerca profesoara să-i trezească pe toţi din somnul
neştiinţei.
Nimeni nu răspunde.Foşnetul cărţilor se
opri.Nici măcar nu-i puteai auzi pe elevi respirând.În clipa în care mă
pregăteam să răspund la întrebare am auzit un glas limpede,fără niciun fel de
emoţie.
-I-aţi întrebat măcar dacă ştiu ce
înseamnă „pudic” sau „reticenţa”?Poate din acest motiv nu ştiu ce răspuns să vă
dea.
-Bine punctat Karmen.Acesta este motivul
neliniştii voastre,copii?întrebă profesoara.
-Mhm...răspunseră toţi în cor.Cu toate că
erau la filologie nu ştiau aceste cuvinte simple.Asta m-a pus puţin pe gânduri.
-Karmen, spunele tu , te rog.
-Pudin înseamnă ruşinos, iar reticenţă,
reţinere.Deci propoziţia noastră devine: În ciuda ruşinoasei sale reţineri nu
era totuşi decât un om de sticlă.Omul de stică este o metaforă.Ea subliniază
faptul că personajul era instabil din punct de vedere emoţional.Din acest motiv
era reţinut.El îşi numeşte această reţinere ruşinoasă deoarece ceilalţi erau
mult mai dezgheţaţi, necomparându-se cu acesta.Sunt de părere că se subestima.
Am rămas acolo înmărmurit.Una dintre
fetele care nu ieşeau deloc în evidenţă răspunse fără probleme, argumentând cu
cea mai caldă voce pe care o auzisem vreodată.În aceea clipă mi-am spus că aş
putea-o asculta vorbind căteva vieţi, neîntrerupând-o de frica tăcerii care-i
accentua ochii.Aş putea spune că era cea mai frumoasă blondă pe care o
vazusem.Ciudat e că mie nu mi s-au părut blondele niciodată frumoase.Aveau părul prea deschis iar tenul prea închis , sau poate nu le-am văzut pe care
care trebuiau.
Timp de două zeci de minute , cât mai
rămăsese din oră am fost ca într-o transă gândindu-mă la cele de mai sus.Abia
când profesoara a plecat din clasă mi-am dat seama că ceilalţi colegi se
holbează la mine încercând să afle dacă mai respir.Fata cu vocea piţigăiată
mi-a pus o oglindă în faţa gurii ca să se asigure de asta.Am zâmbit, mi-am luat
chitara şi am plecat.Profesorii n-au avut niciodată o problemă cu faptul că-mi
aduceam în fiecare zi chitara la liceu.Atâta timp cât nu auzeau nicio notă nu
le păsa.Doar profesorul de istorie mă punea din două în două săptămâni să-i
cânt.Chiar mă gândeam să-mi las chitara acasă în zilele în care aveam ore cu
el,dar asta-i altă poveste.
M-am aşezat pe o bancă din Grădina
Publică,unde abia puteam fi zărit.Mi-am scos chitara din husă şi am început să
fredonez Urma-Buy me with a coffee încercând
să-mi dau seama cum ar suna această melodie cântată de
Karmen.Surprinzător parcă îi auzeam vocea bucurându-se de melodie împreună cu a
mea, până la un moment dat când a ridicat o octavă.Am îngheţat.M-am oprit
înainte de a o putea zări în stânga mea.
