Niciodata.

Niciodata! Nu vreau sa mai aud cuvantul asta niciodata. Suna infernal. Ar trebui scos din limba, sa nu mai exista!

- Deci noi nu vom putea fi niciodata impreuna? 

- Nu.

Nu pot realiza cum am ajuns noi doi in situatia asta, cum am reusit sa ne .. distrugem. Ma sufoca neliglijenta cu care imi aruncai cuvintele, cuvinte slabe, lipsite de valoare... Esti un las in fata mea. Puteai sa lupti pentru noi, puteai sa ma aperi si sa te fac mai puternic. Puteam fi noi indiferent de ea, de oricine se opunea... 

Nu mai apartin nimanui. Ma simt.. mai goala, mai seaca, mai lipsita de tine. Daca as putea ti-as arata cum treci prin vena, mi-as despica incet carnea sa vezi cum socurile iubirii ucise inca pulseaza in vena oaselor mele. M-ai spulberat ca pe o iluzie stupida, lipsita de puls. Hainele care inca iti mai poarta in fibre esenta, miros a moarte. 

Si pentru ce, iubitul meu? Pentru ce mi-ai dat sufletul? Pe nimic. Cum ai putea sa bei cafeaua si eu sa nu fiu in mirosul ei? Cum ai putea sa dormi in locul in care eu imi asezam usor corpul naucit de sarutarile tale? Cum ai putea sa stai lipit de geamul in care bateam cuie la 6 dimineata ca sa punem paturi? Cum ai putea sa stai pe hol cu limina stins stiind ca acolo ne-am iubit? Cum ai putea sa te uiti dimineata in oglinda din baie stiind ca eu acolo ma machiam? Cum ai putea sa porti camasile, pe care eu le imbracam cand ma ridicam din pat? Camasile care miroseau a mine...

Chiar ai masacrat totul din mine? Nu imi mai simti pulsul in interiorul tau? Ma zbat atat de crunt incat cu unghiile zgarii peretii pe care ma tarasc... Sunt un sclav al propiilor dorinte.

A fost o bucurie, ce a trecut pe langa, cat sa intinzi mana dupa ea, fara sa o poti prinde.

Iubire avortata.

Scriu pentru ca mi-a fost dor de mine, doar de o parte. 

Ajung deobicei aici cand sunt in depresie, sau furioasa, agresiva, brutala. atunci cand vreau sa imi infing unghiile adanc in carne si sa nu mai respir, sa rastorn ceasca de cafea sa iau zatul pe care am incercat in zadar sa il indulcesc cu miere, sa mi-l intind pe fata, peste lacrimile scarbite, lipsite de sens, de rost, de iubire, de dor. Lipsite de mine. 

Nu am mai simtit demult ca ma doare. Golul din pieptul meu s-a umplut cu foarte multa mandrie, orgoliu, dispret, incredere de sine, schimbari. Si voi deveni din ce in ce mai altfel. 

In seara asta m-am prabusit la picioarele tale. M am simtit umilita, iremediabil pierduta. Esti un las. Am luptat pentru tine doua luni, zi de zi, minut de minut, fiecare gest al meu a fost pentru tine. Am inghit jigniri, reprosuri, gelozie, ranchiuna, dor, chin, disperare, boala, pastile, droguri, alchool, tigari, dispret, crize de nervi, de stomac, ulcer, umlilinta. Am plecat de atatea ori capul in fata ta ca tu sa il poti saruta, pe dupa ureche, sa ma faci sa tresar si apoi sa imi infingi un cutit in gat, sa te uiti in ochii mei cand tasneste sangele si vezi cat de vulnerabila sunt in bratele tale. Cat de fraiera. Cand cicactricile se vindecau ma intorceam la tine ca o naiva, cu acelasi zambet zdrobit de cuvintele tale, cu aceeasi ochi caprui, inchisi, mari, goi, GOI. Ce ai putea sa vezi prin ei? 

Din aceasta noapte e randul tau sa lupti. E randul tau sa nu mai poti dormi de grija, de dor, de disperare, e randul tau sa iti infuzi capul in perna, sa scrasnesti din dinti si sa te zbati in gol. Te-am lepadat ca pe un racnet din trup. E randul tau sa stai cu telefonul in mana asteptand nimic. E randul tau sa pleci in noapte, cu machiajul scurs, parul nefacut, cu sutienul inchis doar intr-o capsa, in slapi, (astea se aplica mai mult in cazul meu, dar starea conteaza) doar ca sa vii repede repede cand eu pocnesc din degete. E randul tau sa traveresezi orasul, sa ma astepti in fata casei si eu sa stau cu mainile la piept si sa fiu sfidatoare. E randul tau sa tanjesti sa te tin in brate. E randul tau sa te invinovatesti inutil. E radul tau sa te prinda dimineata cu ochii in tavan, cu migrene, dureri de stomac, sa te tarasti pana la baie, sa vomiti pana dai de sange, sa stai lipit cu obrazul de gresia rece si sa simti lacrimile calde cum iti inunda ochii. E randul tau sa cazi sub dus, sa te doara genunchii si nu mai fii in stare sa te speli, e randul tau sa te paralizeze cuvintele mele spuse cu foarte mare neglijenta. E randul tau sa te rogi sa ma intorc, sa iti musti buzele, sa iti smulgi parul si sa urli tacut, in tine, de frica sa nu te auda cineva, sa iti dai pumni in piept.... e randul tau sa lupti si sa vezi ca absolut nimic din ce faci, nu valoreaza nici macar o tigara. 

Si da, e randul tau sa te ridici pe varfuri - in cazul tau nu e nevoie, sa incerci sa ma saruti, si eu sa raspund in scarba, simtand un gust de formol. E randul tau sa simti ca ti-ai scoate organele cu ghereale de ciuda... e randul tau sa iti vomiti mintile... asa cum faceam eu...

Am obosit... sunt.. extenuata. Ma dor toate. Ma doare atat de ingrozitor, incat nu pot sa plang. E ca un nod infect pe care il simt in gat, blocandu-mi fortele. Amintirea ta se va transforma intr-un cadavru, iar corpul meu, templul pe care tu l-ai profanat cu atata usurinta, va deveni morga placerilor tale, dorurilor tale.

Inima mi-e seaca, goala, miroase a cenusa.

Tii minte cand m-am drogat? si m-am dat in leaganul acela pentru copiii? Si priveam cerul cu ochii inchisi? si radeam ca o nebuna? Atunci a fost singurul moment in care nu mi am mai regasit ecoul in tine. 

Se dizolva totul in mine, cand imi spunea pe nume. De la un timp incepeam sa cred ca daca intr’o zi m’ar striga altfel, chiar as fi crezut c’asa ma cheama.

.leggo my eggo

Ca fiinta m-am descompus in atatea fasii pana am ajuns nimic.Golul de dupa s-a marit indiferent de oamenii de langa mine. N-as putea sa vorbesc despre ce mi-a ramas acum la rascrucea asta de drumuri caci aproape am reusit sa ma anulez. Nu cred ca mai vad, aud sau gust cainainte (inainte de ce?) In schimb, am impresia ca-mi pot umbla prin minte, prin amintiri si prin inimi. Toate arterele si venele astea sunt poteci pe care sufletu-mi orb nu le poate hoinari fara felinar.

Cateva zile n-am iesit din camera, am stat cu storurile trase si-am pandit. Ce? Nu stiu. Poate speranta, poate niste carti care sa ma schimbe, poate un semn. Da, un semn. Nu stiu ce e un "semn", dar l-as fi recunoscut imediat cum l-as fi primit. Apoi m-am lasat otravita. Cu aer statut, cu descurajare si cu par murdar. Pana intr-o dimineata cand m-a trezit scheunatul unui pui de caine omorat de masina. Scurt. Inabusit. Curmat. Apoi m-a apucat ceva de coada sufletului. Am deschis geamul, mi-am facut curatenie si am fugit la dus. Am dat drumul la robinete si-am inceput sa-mi frec pielea c-un burete aspru. Clabucii se lasau inghititi de apa asa cum credeam ca furtunile-mi stapanesc inimile si mi le ineaca.
Cand am iesit din baie aveam pielea rosie si paru-mi mirosea a piersici. M-am uitat in oglinda, dar parca sufletul mi-era tot imbacsit. Atunci mi s-a facut rau si-am realizat ca sunt pe cont propriu. Pe dinauntru eram napadita de buruieni, in camera mirosea a liliac si a catelus omorat. 

Sa risti tot si sa pierzi e un mod de a trai. Nu toata lumea e facuta pentru asta, cred ca-ti trebuie putin sadism s-o sfarsesti cu bine. La final, n-ar ramane decat asteptarea, frica si speranta. E ca si cum ai filozofa despre filozofie - zadarnic.
Uneori ma cuprinde nostalgia ca ma transform intr-o romanciera ratata care-si povesteste propriile sale experiente atunci cand destinele se bat intre ele. Daca destinul celuilalt si-a pus in gand sa-ti dea o lectie despre cum trebuia sa fii si n-ai fost, atunci se vor gasi multi care vor crede ca-i de datoria lor sa pronunte sentinte prin care sa-ti condamne slabiciunile. 


`Si cand se terminau cuvintele, inventam altele.`

Ma uit in jur si nu ma regasesc. Nu stiu unde mi-e locul si nimic nu-mi trezeste reminiscente. Parca sunt ale altcuiva. E ca si cum as citi o carte cu randuri subliniate, dar fara sa stiu ca poate chiar eu le-am facut insemnele. Calc si cand privesc in urma nu-mi recunosc urmele. Ma pierd printre simboluri... si zambesc. Nu-ti poti simplica sufletul dintr-o data. 
`tot ce ne inconjoara e format din hieroglife. si ca sa le dezlegi, trebuie sa renunti la o parte din viata. si trebuie sa alegi. iti traiesti viata sau o intelegi?` 
Tot ce incerc sa fac prin puzzle-ul asta de cuvinte e sa creez un om. Caramida cu caramida, silaba cu silaba. Sunt momente cand speranta ramane singura evanghelie. 
`daca singurul merit al unui om este acela de a fi supravietuit, el nu mai are dreptul sa se creada inocent. orice grota are uneori partea ei de vina. orice singuratate are cateva picaturi de sange pe maini.` 


Imi pot umbla prin inimi nu-i o greseala de exprimare. Nu stiu ce m-a apucat.
Dar gandul c-as avea inimi si nu inima ma face sa zambesc. 

Randuri.

Ma simt al naibilui de singura, si ma doare tot mai tare lipsa ta. Lipsa ta... ce banal suna folosit in acest context, de parca te vei intoarce. Nu... ma doare pentru ca mi te-ai smuls din inima si ai lasat ravagii in urma. Ma doare ca ai plecat si ca inca te vreau. Ma doare ca ma mint ca am trecut peste, asa cum pana de curand ma minteam ca nu-ti pasa. ma doare faptul ca ma simt ca un cobai pe care ai facut practica.


Cand toate problemele ma inunda nu ma mai pot refugia in bratele tale, nu ma mai poti linisti tu... nici macar ca pe o amica.


Mi-e un dor nebun de tine, de noi... Mi-e atat de dor incat doar gandindu-ma la tine doua lacrimi reci mi se rostogolesc pe obraz. N-o sa te uit usor, sunt constienta, dar tu vrei ca asta sa se intample. Tu vrei sa mi se rupa sufletul, si-mi ceri sa te uit fara sa-ti pese cat de greu e, sau prin ce trec.


Tie nu-ti pasa, pentru ca tu cand ai plecat n-ai avut 3 nopti la rand febra, si nu ti-ai spus in fiecare gand, cu lacrimi in ochi: "trec eu si peste asta".


Si iar ma simt ca o fraiera ce era capabila sa faca orice pentru tine, sa lase tot in urma, fara sa-i pese nimic...pentru ca tu erai totul pentru ea.


Se pare ca e timpul sa ma opresc din scris pentru ca ochii nu mai suporta atatea lacrimi ce vor sa curga....sa moara pe obrazul meu.. asa cum eu as fi vrut sa mor in bratele tale, sa nu te mai vad atat de departe....

In marea nenorocire a lumii, noi eram fericiti

                M-ai descoperit. De ce imi era teama nu am scapat. De ce a trebuit sa ma cauti?? Nu era bine daca nu o faceai?? M-ai certat mult.. si nu mi-a placut ce ai zis. Dar ai dreptate: eu nu sunt asa. Acum ma joc cu mine si viata mea, dar e o perioada cand trebuie sa am grija de ea.  Ai dreptate, m-am schimbat si am uitat de ce iubesc ploaia. Multumesc ca mi-ai amintit. M-am distrus. Asta zici, dar numai ca sa nu te simti vinovat. Caci defapt,tu ai facut-o. 

                Mai stii cum era cand ne intalneam? Mereu aveai ochii mari si ma priveai fix. Ti-am spus ca nu imi plac privirile fixe, ca ma intimideaza si tu ai promis ca nu o mai faci. Dupa o vreme ai facut-o din nou. Si mi-ai zis ca nu poti controla dragostea. Eram la inceput, nu stiam nimic despre ea.  Si am invatat sa nu mai fiu intimidata de privirile fixe. De ale tale, caci erau asa calde, parca era o scanteie ce-ti ilumina capruiul. Mai stii cand vorbeam ore in sir? Cand timpul curgea printer noi atat de repede incat aveam impresia ca ne uraste? Cat ai mai ras… ai ras mult de mine si ideile mele atat de spontane. Cred ca de asta ma iubeai. Eram diferita, rebela, libertine si numai a ta. Te deconectam de lume si rau si ti-am oferit globul meu de cristal ca sa te simti bine. Cand ai plecat, l-ai luat cu tine. Of, copil prost! De ce nu ai retinut ca acolo ma refugiam cand nimic nu era cum trebuie?? L-ai luat cu tine, egoistule! Era lumea mea!  Mi-ai luat tot… tot mi-ai luat. Nu mai am nimic. Mi-ai lasat doar 1022 de zile din trecut pline de povesti si gesturi, parfumul tau si racoare. Pline de .. tot ceea ce conta pentru mine. Acum? Acum nu mai conteaza nimic! Tot ce imi doresc e sa pot zbura. As fi bine…

                 Acum iar urasc privirile fixe. Si nu mai pot sa te cred ca ma iubesti. Dar te-am iertat. Te-am iertat prea usor. Te-am lasat sa mi te strecori in ceea ce altii ar numi viata ca un prieten, unul care imi spune ca ma iubeste. Nu te mai accept ca iubit. Inca nu pot. Ma ranesti si asa mult. Nu stiu ce e cu mine sau ce va fi.

                M-ai certat mult, suflete. Stiu ca ti-am promis ca o sa fiu bine, dar nu am cum. Nu ai priceput ca esti totul meu.. imi pare rau. Nu am stiut cum sa iti arat. Credeam ca minutele in care radeam vor dura la nesfarsit. Ce copil prost! Amandoi am fost… mi-e frica. Si nu imi pasa, totodata.

                Nu mai stiu pe unde mi-e capul si mereu imi pierd inelul pe care il tin in mana, nu pe deget. La naiba si cu el! Daca il mai ratacesc, promit sa nu-l mai caut.

                A trebuit neaparat sa ies in nenorocita aia de zi. A trebuit neaparat sa imi plimb noua rochita in centrul orasului. Si eram nevoita sa merg la inghetata. Acolo erai si tu.  La fel de singur ca si mine. Stiai ca voi fi acolo. De ce a trebuit sa se intample asta? Sa imi strigi in fata cat de dezamagit esti de mine si cat de slaba sunt? Da, suflete! Asa e! dar nu uita ca e vina ta. Si ti-am povestit tot ce fac si am facut. Asta ca sa iti para rau. Sa stii ce simt.  Sa realizezi ca te iubesc. M-ai bulversat si mai tare. Ce ma fac??

_____________________________

Nici macar tu nu ma poti face bine. Nu stiu cine poate. M-ai dezamagit mult de tot si ma doare inca tare. Nu incerca sa ma intelegi. Nu incerca sa repari ceva. Nimeni nu poate. Sunt o cauza pierduta si punct.

over&over againnnnn

Ma simt de parca as fi fost rupta-n mii de bucatele. Si desi incerc disperata sa le adun, fiecare persoana care-mi iese azi in cale nu face altceva decat sa-mi accentueze starea si sa ma faca sa cred ca nu o sa izbutesc niciodata. 
 Am incercat sa ma ascund, insa el m-a gasit chiar si sub birou mi-a gasit sufletul, chiar si acolo cuvintele lui imi rasuna-n mine. Tipa, iar si iar !
 Si ma simt de parca n-a mai ramas nimic din mine si totusi, daca chiar e asta atunci ce ma doare ? Ce sentiment ma sufoca-n halul asta ? De ce ma doare-n capul pieptului iar stomacul parca imi e strans de durere ? 
 Si incerc sa ma ascund, sa ma cufund in discutii prostesti iar cand cineva ma intreaba despre el, ma pierd, ma inrosesc si incep sa vorbesc repede si fara sens. Spun ca asa a fost sa fie, ca ne-am despartit pentru ca nu ne-am inteles si ca a fost doar o copilarie, ca nu stiu sa tin la cineva si ma dau singura de gol insirand toate prostiile astea, ca defapt stiu, am invatat fara sa-mi dau seama dar nu stiu sa ascund asta. 
 Cum sa scap de cuvintele lui care ma fugaresc si spre deosebire de mine care incerc sa-mi reculeg sufletul sfasiat in mii de bucatele, cuvintele lui patrund in fiecare bucatica de suflet.
' Tin la altcineva, si n-ar fi corect fata de tine sa traim in minciuna .'

Okkkkkk, iar eu ma resemnez acum, inghit cuvintele, le citesc, le recitesc. le simt din plin si incerc sa mi le smulg din piept fara reusita, incerc sa le uit desi stiu ca e imposibil, si o iau de la capat ! 

 Si as avea nevoie doar de o imbratisare, caci de ti-am spus eu, stiam eu ca nu e pentru tine, niciodata nu mi-a placut, sunt destui baieti..m-am saturat ! si jur ca impusc urmatoare persoana care mai imi spune asta, dupa care ma impusc pe mine. Bine, si poate si pe el inainte. 


 Si tipa, tipa, tipa, tipa.....cineva sa le faca sa inceteze..

când trecutul nu mai poate fii viitor

...nu știam cine e la început, era doar un străin, un chip, un nume, nu-l vroiam, deși ne-am apropiat unul de altul într-un timp mult prea scurt, nu-l vroiam pentru că simțeam că nu mi-e bine, că greșesc, simțeam că era doar o atracție spontană, un moment de plăcere de care știu că aș fi profitat și nu-l vroiam, îmi era frică să nu devin o alta, să cred iarăși în cineva, să am așteptări, să mă implic,să iau totul de la capăt, să îi arăt cum sunt de fapt, îmi era frică să simt, să dau totul..

Nu știam cine e la început, dar am ajuns să cunosc părți din el, i-am cunoscut încetul cu încetul muzica, sunetele pe care le creează și care îl liniștesc, i-am descoperit puțin din trecut și îmi plăcea ce am găsit, am descoperit și temeri și am împărtășit și visuri în nopți de iarnă când ne țineam unul altuia de frig și cu timpul, chipul mi-a devenit cunoscut, numele a început să însemne ceva și străinul a ajuns să-mi devină prieten. Și-apoi am început să simt ceva, nu știu când anume, nu știu ce sau de ce, nu încerc și nici nu vreau să îmi explic, să-mi gândesc sentimentele...am simțit și atât. Am încercat să-l fac să vadă că în mine începe să se schimbe ceva, că puținul ăla de simțire pe care îl mai aveam poate să se transforme în mult, în tot, am încercat să-l fac să vadă, să simtă și am crezut că am reușit.

În dimineți de iarnă când ne sufocam de plăcere, și fluturii din noi începeau să zboare, în nopți când mergeam ținându-ne de mână și eu simțeam că pot, că o să reușesc de data asta să simt mult, în momentele de tăcere pe care le-am simțit frumoase, în atingerile, râsetele și cuvintele pe care le credeam sincere..în toate am crezut. Și m-am mințit, m-am mințit că poate să simtă, că o să fiu în stare să îl fac să vadă cum sunt eu de fapt, m-am mințit că nu mai e străin, m-am mințit când am crezut în cuvinte, în emoții și atingeri, m-am mințit când am sperat, când i-am cerut să nu mă facă o alta.

M-am mințit și minciuna a început să doară, să mă sufoce și-atunci a renunțat la mine, la ceea ce simțeam sau puteam să simt, mi-a spus că mi-e mai bine așa, că nu mai poate simți nimic pentru că simte deja mult pentru o ea, nu pentru o alta. Și-atunci prietenul s-a transformat în străin, străinul în urât,  și sentimente, amintiri, emoții s-au transformat în vid. Am vrut să le scot pe toate, bucată cu bucată, din suflet ca să nu mai doară și m-au durut, m-am închis în mine și m-am mințit că sunt fericită, am încercat să fac totul ca să mă conving de asta, să arăt că nu mă doare, că sunt în stare iarăși să o iau de la capăt, dar n-am reușit. M-am plimbat printre amintiri, printre atingeri și emoții o vreme, dar cu timpul am început să-aud altă muzică, am simțit alte temeri și am împărtășit alte visuri...M-am revenit, nu mai trebuia să mă mint,nu mai trebuia să arăt sau să ascund nimănui cum sunt, nu îmi mai era frică de simțire, de un suflet, de tot, iar cu  timpul “urâtul tău a devenit frumos”, un frumos cu același chip, cu un nume care acum mi-e comun și care nu mai poate să doară.

Nu mai doare, nu mai poate să doară pentru că nu mai simt și de data asta nu mă mint, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai am cum...Stau deoparte și privesc totul cu nonșalanță, cu o indiferență cum nu mă credeam în stare să o am, cu simplitate și mi-e atât de bine așa...

..nu știam cine e la început, nu știu nici acum cine e, ce vrea  și nici el nu știe cine sunt eu, dar eu știu!