Greu de inteles...

Astazi am deschis sertarul si nu stiam ce masca sa-mi aleg. Sa o aleg pe cea care mi se potriveste? Sau pe cea care imi place? Sau sa raman cu fata dezgolita? Nu, nu ... asta cade
Si cum ma decid greu, am facut o gafa, fara sa ma gandesc prea mult, sau fara sa gandesc, mai curand... Am incurcat mastile la momentul nepotrivit.
In fine, sper sa fi jucat corect rolul dupa aceea, si sa nu fi lasat loc de interpretari, sau daca am facut-o asta e. Pana la urma ce mai conteaza.
E atat de greu sa ajung la mine, e atat de greu sa imi dau seama de ce simt cu adevarat, imi e greu sa ma inteleg, nu vreau sa ma inteleg, nu vreau sa am acces la mine, pentru ca asta ar insemna sa sufar, ar insemna sa ma doara iar, si ceea ce sunt azi, sunt pentru ca am vrut sa uit durerea. Pentru ca am vrut sa neg anumite lucruri, sa le subestimez importanta, pentru ca ma dureau. Pentru ca nu vroiam sa le accept, pentru ca vroiam altceva, si singurul mod in care puteam face asta era sa ma mint, si astfel m-am pierdut pe mine, de atatea ori... Cand m-am regasit a inceput sa ma doara, si usor, usor, am renuntat la mine din nou si din nou....
In jurul nostru ne vedem numai pe noi. Mare adevar a grait cel care a spus asta.
Nu poti sa vezi altceva, decat propriile proiectii, nu poti sa simti altceva decat simti pentru tine. Nu poate sa te doara ceva ce vine din afara, nu poate sa te atinga nimic decat daca acel lucru exista in tine.
De ce vezi doar ura in jur? De ce vezi numai violenta? De ce vezi numai tradare? Durere? Lacrimi? Frica? Neincredere? Rautate? Razbunare? Cine esti TU? Cum esti TU? Ce ai trait in copilarie, in adolescenta? In trecut? ...
Ce anume ti-a marcat viata atat de urat? Ce ai vazut in familie? Ce ai simtit? Ce simti?
Stiu, tu esti buna, esti frumoasa, esti sincera, corecta, dreapta, calma, toti ceilalti sunt rai, mincinosi, tradatori, profitori, agresivi, perversi, viata e nedreapta, viata e grea, viata te incearca, Dumnezeu e aspru, etc... etc... Cat mai poti continua?
Chiar crezi asta?
Eu asta am crezut. Eu asa am trait.
Cand am inceput sa realizez ceea ce era cu adevarat realitatea, m-am speriat. Realitatea noastra e a noastra. Realiatea noastra e oglinda noastra. Cum e viata mea asa sunt si eu.
Cum e viata mea? Ce e in viata mea? Durere? De ce oare? Ma intreb...
Tristete? Singuratate? Iar ma intreb de ce?
Oare de ce nu simt nimic decat durere? De ce nu ma mai pot bucura? De ce nu simt nerabdare, veselie, dorinta, de ce nu simt nimic??? Pentru ca viata exterioara e oglinda celei interioare. Pentru ca asta sunt eu. Pentru ca asta e universul meu interior. E format din durere, tristete, asteptare, e gol, e mort, nu are viata.
Pentru ca doar eu pot sa il trezesc din nou, pentru ca doar eu pot sa imi schimb viata. Pentru ca viata e muuult mai mult decat ne imaginam noi, si noi suntem mai mult decat credem. Si putem mai mult.
Stiu asta, sunt sigura de asta. Dar apar din nou vocile din umbra care ies castigatoare, de cele mai multe ori, tot pentru ca le las eu, tot pentru ca nu cred ca sunt mai mult, decat vor ele sa fiu. Pentru ca ele sunt vocile celor care m-au criticat, sunt amintirea celor care nu m-au iubit, sunt amintirile dureroase din trecut, sunt lacrimile mele, durerea mea, sunt cele care imi conduc viata. Sunt cele care imi creeaza universul, realitatea. Si doar eu am control asupra lor.
Pana cand se va intampla asta, nu-mi pot spune decat un "TE IUBESC" ...

Zâmbetul unei persoane.

Te-ai uitat vreodată pe stradă la oamenii ce trec pe lângă tine? I-ai privit în ochi? Ce ai văzut? Un zid imens de gheaţă, de care te loveşti zilnic şi pe care nu reuşeşti să-l pătrunzi. Te uiţi uneori în ochii persoanei iubite, sperând să găseşti o fărâmă de foc... dar şi aici te izbeşti de acelaşi perete rece, ce te îndepărtează. Încerci să îi pătrunzi în suflet, să îi înţelegi îndoiala şi distanţa. Dar nu poţi... nu te lasă... nu vrea... te alungă şi, odată cu tine, alungă şi ceea ce a mai rămas din sufletul lui şi, poate, şi din al tău.
Indiferenţa: ăsta e cuvântul care caracterizează cel mai bine lumea de azi. Te-ai întrebat vreodată ce simte persoana din dreapta ta? Ai ascultat vreodată durerile şi necazurile celui din stânga ta? I-ai zâmbit celui ce ţi-a aruncat o privire rece şi plină de ură? Ai încercat vreodată să îţi pleci capul şi să înţelegi de ce suferim cu toţii, de ce plângem? Tu de ce ai plâns ultima dată? Din nedreptatea vieţii? Din cauza nefericirii? Sau, poate, din cauza indiferenţei lui? Ce te doare mai mult: să îl ştii lângă alta, dar cu gândul şi sufletul lângă tine, sau lângă tine mereu cu trupul, dar indiferent faţă de tine şi sentimentele tale?
Încearcă să zâmbeşti, căci în această lume mizeră, în care domină ura, răutatea şi durerea, zâmbetul e cel mai frumos cadou pe care îl poţi face persoanei de lângă tine. Zâmbetul tău poate schimba ceva! Poate că nu ura, căci ea e imuabilă, însă chipul tău luminos ii va determina şi pe cei din jur să zâmbească.

De ce iubim barbatii?

Pentru aroganta lor,care ni se pare atat de enervanta,dar in acelasi timp atat de perfecta.
Pentru modul in care te alinta si iti vorbesc.
Pentru atitudinea lor atat de ferma atunci cand iti explica ceva .
Pentru faptul ca nu te mint cand nu au chef sa te asculte.
Pentru gesturile lor care ne innebunesc.
Pentru faptul ca iti pot fii cel mai bun prieten.
Pentru ca poti sa stai in liniste cu ei,fara sa te cicale nimeni .
Pentru ca te completeaza,iar fara el nu ai fi un intreg.
Pentru ca sunt asa de copii incat ne pun intr-o lumina favorabila de superioritate pe noi femeile.
Pentru momentele in care stau in genunchi si plang,sau iti spun ca te iubesc.
Pentru momentele in care iti fac toate poftele si te fac sa te simti unica.
Pentru ca te fac sa suferi in cel mai urat mod posibil,dar apoi tot ei iti redau fericirea.
Pentru zambetul lor.
Pentru ca ne fac sa ne agitam,apoi tot ei ne calmeaza.
Pentru ca stiu sa ne faca doar din niste simple gesturi .
Pentru ca iubesc femeile.
Pentru faptul ca ei vor mereu sa controleze situatia,ei trebuie sa rezolve totul.
Pentru ca sunt in stare sa stea dupa noi la cumparaturi chiar daca nu au rabdarea necesara ( nu chiar tot timpul)
Pentru momentele cand iti spun ca nu le place cum te-ai imbracat,dar nu intr-un mod rautacios.
Pentru ca atunci cand vrei sa iti faci fostul prieten gelos,el iese cu tine la suc si tot el te consoleaza cand ai nevoie sa plangi.
Pentru toate momentele in care te certi cu el,trantesti,injuri,pleci iar apoi el te suna sa iti ceara iertare.
Pentru faptul ca ne aduc flori.
Pentru ca te suna sa iti spuna noapte buna si te suna in toiul noptii sa iti spuna ca ii e dor de tine.
Pentru ca se uita cu tine la filme de dragoste si rade de tine atunci cand plangi,dar te tine in brate si iti sterge lacrimile.
Pentru ca sunt gelosi si extraordinari de simpatici .
Pentru ca ne dau foarte multa bataie de cap.
Pentru ca te suna de nu stiu cate ori pe zi sa te intrebe ce faci.
Pentru ca ii iubim mai mult decat pe noi si pentru ca fara ei nu am putea exista.

Păstează-l !

Păstează-l înainte să plece, nu-l uita după ce a plecat şi continuă sa-l ai în suflet când e departe. Păstreză-l când nu te vrea, când nu te vede, deşi esti chiar în faţa lui. Păstreză-l când te simţi singură şi când îţi vine să plângi. Păstreză-l şi când încerci să-l uiţi. Păstrează-l când încerci să-ascunzi. Păstreză-l când te grăbeşti, când nu te mai poţi opri din fuga ta spre definire. Păstreză-l când ai regrete, când eşti obosită şi pui capul pe pernă. Păstreză-l când asculţi şi când înveţi despre viaţă. Păstreză-l când cânţi despre ceea ce simţi. Păstreză-l când dormi şi când visezi cu ochii deschişi.
Păstreză-l când nu ştii ce faci, când eşti confuză şi când îţi vine să laşi totul baltă, să pleci şi să fugi de tot. Păstreză-l când râzi, când te bucuri de viaţă, aminteşte-ţi de el. Păstreză-l când îţi aminteşti, când îţi reproşezi greşeli şi păstrează-l când eşti singură în tine, când e atât de multă lume în jurul tău. Păstreză-l când scrii, când încerci să înţelegi, când te cerţi că nu mai poţi să continui. Păstreză-l noaptea,în frig şi singurătate. Păstreză-l când mergi cu tamvaiul, când vezi părţi din el în tot ce întâlneşti.
Păstreză-l când e departe şi când nu-ţi simte lipsa. Păstreză-l şi atunci când nu-ţi mai vorbeşte şi nici când nu ştie nimic despre tine. Păstreză-l când te uită, când te părăseşte. Păstreză-l când ninge, când îţi îmbraci paltonul abastru şi mergi sperând pe stradă. Păstreză-l când se întoarce, când îţi aminteşte de tine, când te salută prieteneşte şi merge mai departe.
Păstreză-l când trezeşte în tine emoţii pe care nimeni alcineva nu poate. Păstreză-l când vorbele lui îţi răsună în minte ca un ecou. Păstrează-l ca moment de infinitate şi eternitate. Păstreză-l ca prima iubire. Păstreză-l ca amintire. Păstreză-l când vrei sa fii mai bună. Păstrează-l în suflet, în inima şi în minte, nu-l ştrege, căci nu poţi, oricât ai încerca.  Păstrează-l pentru că simţi că trăieşti, că eşti vie alături de el. Păstreză-l pentru că-l iubeşti.

Povești.

Îşi trase halatul mai strâns pe ea, simţindu-se dintr-o dată jenată. El făcu un pas hotărât către ea, făcând-o să simtă un fior de alarmă , stând aşa în picioarele goale în faţa lui, prea epuizată să reziste atacului. Simţea că era un atac, toate aceste pretenţii pe care le avea şi felul cum privirea lui părea s-o pătrundă prin puţinele haine pe care le purta. Se prăbuşi pe canapea. Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult i-ar fi răspuns cu înverşunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt mut. Dar în seara aceasta era obosită, aşa de obosită, şi nu avea putere să respingă întrebările lui. Acesta avea să continuie să insiste şi să o sâcâie până va obţine răspunsuri şi ea se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine o dată cu asta ca să-l facă să plece. 
Deja mult prea încercat, nu simţea teamă – acum era gata de orice, lupta asta era totul. Dar odată ajuns, nu găsi o luptă, ci un câmp gol ca o arenă. Doar cerul era pătat de sânge. Îl vedea prin geam, geamul la care i-a arătat prima dată steaua lor norocoasă. Îl evita, oare de ce nici măcar nu se uita la el? Ajunsese prea târziu.. sau măcar de ar fi fost aşa. Defapt nu era nimic acolo – nu era o luptă de caştigat, un demon de biruit, ci doar el, singur cu o dorinţă imensă de a învinge. De a o avea pe ea înapoi, lângă el. De a o iubi din nou, aşa cum, in mod foarte laş, refuzase înainte. Înainte..înainte când nu ştia ce să facă cu toate sentimentele acele ce numai ea ştia să i le provoace, numai cu o privire. Fusese mereu un luptător, dar acum lupta îi părea fără sens, perfidă. 
Degeaba tăia cu sabia aerul în deznădejde şi durere, degeaba dorea să fie un erou, provocându-şi demonii imaginari să ia formă. Armele sale, furia, puterea, nu aveau rost. La ce bun curajul, la ce bun valoarea.. la ce bun tot ce îl adusese până aici? Ea nu-l mai dorea, nu-i mai vorbea, nu-l mai iubea... 
Nu sunt genul de persoană care recunoaşte lucruri. Nu recunosc când visez, cu atât mai puţin când sufăr. Nu recunosc când mă doare, când sunt la pământ, sau când am uitat să înot. Nu recunosc când am greşit, încerc să refac totul, nu recunosc când plâng, cu toate că sunt îngropată pe sub şerveţele ude. Nu recunosc când te vreau. Nu recunosc nici măcar iubirea, chiar dacă tu m-ai învăţat ce-n seamnă. Te-am iubit. Şi singurul lucru mai vrednic de milă decât asta e că, chiar şi în timp ce mă respingi aşa, cu atâta nepăsare, înca te mai iubesc. Pentru că o inimă se poate frânge şi a doua oară. Se poate frânge iar şi iar şi iar. Şi totuşi, nu te mai aştept. Nu mai pot. Tot sufletul meu [de fapt, ceea ce a mai rămas din el...] refuză. Pur şi simplu. Iar dacă el nu mai vrea, eu ce mai pot face? Ce mai pot spune şi ce mai pot spera? În câte feluri poţi răni o inimă şi să te mai aştepţi să bată, totuşi? Poate că de aceea se numeau povești.

Dublura.

Totul in jur era de parca toate cosmarurile mele prinsesera viata.Sopteau toate cat de mult ma asteptau si cum le place sa se hranesca cu frica mea...nu vroiau sa dispara.Totul era negru, auzind sunetul bucatilor de ghiata cum se topeau lent la atingerea caldurii corpului.Era atat de rece...un fior strecurandu-se pe sira spinarii si facandu-ma sa ma cutremur si sa cad pe pamantul tare. Ma sufocam in ceata ce se lasa printre copaci...Am incercat sa strig dar nu se auzea nici un sunet.Un raset zgomotos rasuna in intuneric. Imi furase vocea...Lacrimile nu mai vroiau sa curga parca zicandu-si ca nu avea nici un rost.M-am ridicat cu greu dar parca citindu-mi cineva temerile ceva ma tinea...M-am speriat si m-am zbatut.Nu vroiam sa ma uit in jos dar...am facut-o.
Eram...eu.O creatura cu fata mea incerca sa iasa din pamant agatandu-se de mine:„Unde pleci?suna vocea ei.N-o sa scapi niciodata de mine.”Zambi rautacios iesind cu totul.Mi-era teama...de mine...de fata ce mi-a fost frica mereu s-o privesc in ochi.„Nu ma recunosti?se mira creatura.Am fost mereu langa tine.Daca n-as fi fost eu langa tine...ai fi fost singura.” Ma apuca de brat facandu-ma sa dau inapoi la atingerea acelui straniu sentiment de disperare. Am fugit...dintr-un instinct prostesc uitandu-ma in urma si surprinzandu-ma cum stateam nemiscata ca o statuie perfecta...dar cu un zambet ce-l uram de atat timp.„Voi fi mereu langa tine!rase silueta acum ascunsa in intuneric” NU stiam unde ma indrept...stiam doar ca trebuia sa fug...cat mai departe de mine...pana m-am prabusit.
Avea dreptate...Nu puteam sa fug la nesfarsit...ea continua sa traiasca in mine...Obosita...m-am prabusit langa un mormant.Cimitirul era sinistru spunand povestea unei amintiri dureroase dar nu uitate. Acum chiar plangeam...si nu ma puteam intoarce inapoi.Incetul cu incetul iar se lasa ceata mangaindu-mi fata si facand sa dispara lacrimile.Mi-am ridicat ,sfasiata, privirea, sa mai privesc inca o data ce poveste ma urmarise...Speriata m-am dat inapoi.Pe piatra de mormant era scrijelit numele meu...silueta mea plimbandu-si degetele lenes pe suprafata lui.
M-am trezit tipand...Perna era uda de la transpiratie si lacrimi.Am luat o gura de aer si calmandu-ma.M-am ridicat si am privit oglinda.O fata jalnica ma privea speriata dar...ca o amintire a tot ce fusese fata zambi rautacios miscandu-se fara voia mea.Radea de mine...bucurandu-se de frica mea si zicand cu rautate:„Nu vei putea sa scapi de mine oricat vei incercat.Ce nu intelegi?Tu esti eu iar eu sunt tu...Daca mor eu...mori si tu.Nu putem trai una fara alta.Obisnueste-te cu asta...”

Ce pretinde a fi o realitate, e defapt o masca....

Daca toti cunoscutii mei ar citi ce am scris pana acum aici...ar rade cu lacrimi, daca m`ar cunoaste cu adevarat cineva cum sunt eu ...probabil ca s`ar schimba multe... Un prieten m`a intrebat intr`o zi daca am plans vreodata...daca vreun baiat a reusit vreodata sa smulga macar o lacrima din ochii mei...atunci mi`am dat seama ca nu mai stiu cine sunt...am zambit amar si nu am avut curajul sa`i raspund...l-am lasat sa creada ce vrea...oricum nu putea intuii adevarul...
In general sunt ignoranta, o fata rece si nu imi pasa ce cred altii despre mine, chiar daca m`ar impusca cineva in picior tot nu as plange...sunt o fata cu un zambet crud…indiferenta...Ciudat, nu? Ma ascund aici printre voi ca sa pot fi ...eu...m`am saturat sa ma prefac, sa fiu falsa, sa nu vreau sa fiu vazuta plangand, sa nu vreau ca oamenii sa creada ca sunt slaba...dar continui sa o fac in fiecare zi pentru ca societatea ma judeca...ma obliga sa pretind ca sunt altcineva... 
Imi port masca in fiecare zi... Ma doare... Si ce`l mai frica mi`e ca intr`o zi chiar nu o voi mai putea scoate, ca`mi va intra in carne , in piele, in oase...

...jocul de-a viata continua!

Nu mai poţi să te comporţi ca un copil, ai crescut, ai trăit îndeajuns de naiv, inocent şi acum e rândul ca omul din tine să iasă şi să vorbesacă, să-şi adjudece locul în societate.

Nu mai ai  timp de copilării, de alergat după fantezii, de pictat visuri printre oameni, de imaginat viitorul, acum tu îţi creezi viitorul prin ceea ce faci, ceea ce alegi să fii, acum e nevoie de seriozitate din partea ta şi nu poţi dezamăgi.

    Nu ţi se mai permite să îţi scrii viitorul în versuri, să aduni bucăţele ce formeza un vis şi să le tansformi în realitate, acum visul nu există, există doar realitataea şi o grămadă de oportunităţi de care trebuie să profiţi fără ruşine, fără să-ţi pese dacă răneşti pe cineva.

   Nu mai poţi trăi în trecut, legată de amintiri, de jucării, de cuvintele mamei, acum tu trebuie să te ambiţionezi să priveşti mereu spre vitor, să uiţi trecutul şi să-ţi joci cărţile vieţii cu mult mai mult devotament pentru ceea ce ceilalţi vor pentru tine.

    Acum nu mai poţi să simţi linişte, pace, nu mai poţi să simţi nebunia din sufletul tău, acum trebuie să asculţi vorbe însiruite, menite a te face să înveţi cât de cât despre viaţă, trebuie să uiţi nebunia, s-o înlături definitiv pentru că nu mai are ce căuta într-un trup ce se vrea a fii adult, ci mai degrabă s-o înlocuieşti cu monotnonia fiecărei zile.

    Nu mai poţi să te bucuri de timp aşa cum o făceai cândva, nu ţi se mai permite să-l iroseşti alegând după himere, după visuri copilăreşti, acum trebuie să trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fii ultima, nu te poţi opri din fugă pentru că oprirea înseamnă pierdere, descurajare, acum nu mai simţi timpul, îl vezi doar cum trece şi parcă stai ca un spectator cu popcornul în mână ca la cinema şi te uiţi, te uiţi la el şi nu-ţi vine să crezi, să-l crezi, să te crezi..

    Acum nu mai poţi să fii copil pentru că ai crescut, ai trecut prin copilărie, ai avut momentele de naivitate, te-ai bucurat de viaţă, acum trebuie să continui să creşti, să treci peste momente de singurătate, să crezi viaţa, să joci totul cu talent, chiar dacă nu-l ai…

    Acum trebuie să-ţi uiţi teneşii, muzica, versurile, florile din păr şi naturaleţea, trebuie să le înlocuieşti cu nişte pantofi cu toc, cu zgomotul din interiorul tău, cu cuvintele celor din jur, cu fixativul pentru volum şi cu mult machiaj ca să pari, să pari că ştii ce faci, să pari sigură pe tine, deşi nu mai simţi nimic..

    Aşa că cumpără-ţi nişte pantofi cu toc când ai chef de joacă, un ruj roşu când vrei să desenezi cu el cuvintele din tine, oja şi fixativul de volum când vrei să păstrezi în tine nebunia, machiajul când vrei să ascunzi copilul din tine şi o rochie roşie pentru zile negre.

    Nu uita, copilul din tine nu moare, nu dispare, dispare doar înfăţişarea copilului, trupul se tansformă în adult, dar sufletul, sufletul copilăreşte mereu, încălţat în teneşi jumuliţi, cu flori în păr blond şi versurile, ca bucăţi din viaţă…

                                         

        …jocul de-a viaţa continuă!

Aceleaşi, Aceeaşi

De la un timp tot dau de oameni care promit multe, şi nu se ţin de cuvânt, oameni care vorbesc frumos şi mint la fel de frumos prin tot ceea ce vorbesc, de oameni după care simt că trebuie să aştept pentru că mi-au spus să am încredere în ei şi dintr-o data au plecat din viaţa mea cu tot ce am simţit, cu o parte din mine, cu tot cu încredere...

..tot dau de chipuri ce vor să mă facă să uit, să nu-mi mai amintesc de cine eram, de ceea ce am simţit, de ceea ce am greşit şi nu vreau, nu vreau să-mi uit greşelile, sentimentale,comportamentale, nu vreau să le uit pentru că aş fii o laşă, pentru că uitarea ar însemna final şi m-aş împedica de punctul acelui final, de amintirile lor în orice pas pe care l-aş face, nu vreau să uit, să mă uit(să te uit). Tot dau de cuvinte care încearcă să aline în mine partea slabă, care vor să cureţe bucăţile murdare din suflet,vor să-l întărească, tot dau de ele şi nu le simt, le aud şi nu le trăiesc şi poate nu sunt spuse cu suflet, poate sunt spuse doar ca să fie rostite şi nu am cum să mă încred în ele...

..tot dau de zile în care încerc să mă fac să cred că mi-e bine, zile în care mă mint şi vreau să cred în minciuna mea, zile în care mi-e dor de mirosul de miere şi nu mai pot să-l simt, de zile în care aştept ceva, orice, pe oricine care să mă trezească din somnul ăsta atât de urât mirositor,de zile în care uit să spun „mulţumesc”, uit să zâmbesc, uit să trăiesc în simplitate, tot dau de zile, de dimineţi în care uit de mine, uit tot ce-am visat, de dimineţi în care momentul  când mă trezesc doare, când gândul îmi fuge aiurea la sufletele pe care le simţeam odată şi al căror chip încerc să mi- amintesc, sa-l păstrez încă..

..tot dau de nopţi în care îngrop sentimente, strâng regrete şi mi-e teamă de somn, de visare, de minciuna mea, de lipsa de speranţă şi credinţă, mi-e teama de stăzile nocturne pe care sufletul s-a plimbat tinându-se de mână, căci trezesc amintiri încarcate cu sentimente ce se vor uitate..

...de la un timp tot dau de aceeaşi oameni, aceleşi chipuri, aceleaşi zile si nopţi, aceleaşi dimineţi, aceleaşi temeri, tot dau de sentimente, tărite, uitate, dorite, de oameni ce vor să mă facă să le simt şi nu pot, de oameni care le vor inapoi şi nu le mai am...

Ziua de azi

Ziua de azi e la fel ca cea de ieri si ca cea de maine. Ratacim prin lume, cautand raspunsuri la niste intrebari fara raspuns. Asteptam cu nerabdare necunoscutul desi nu stim daca o sa ne placa sau nu si ne bucuram atunci cand ceva nou ne schimba viata.
Suntem niste fiinte sociale si nu putem trai solitar si totusi multi aleg sa se izoleze cand vad de fapt cum e realitatea. Si de ce alergam zilnic dupa fantasmele sperantei si asteptam acele clipe de fericire care stim ca vor veni si vor pleca intr-o clipa? Pentru ca merita sa lupti macar pentru acele secunde in care speri ca vei fi fericit. Merita!
Si de ce in ziua de azi toata lumea fuge de toata lumea si totusi cautam sa nu fim singuri? De ce e atat de complicat sa socializezi? Sau poate nu e.....nu stiu. Nu am de unde sa stiu, nu fac parte din categoria oamenilor cu multi prieteni.
Ziua de azi e doar inca o zi petrecuta in asteptarea fericirii care, ca orice domnisoara ce se respecta, se lasa asteptata. Si intarzie cu mult peste bunul simt dar nu avem ce sa-i facem decat s-o asteptam in liniste.
Speranta....e un cuvant pe care oamenii nu il mai cunosc. E un cuvant abstract ce a devenit pentru ei egal cu banii. De ce? Pentru ca toti spun ca spera sa le fie mai bine, adica sa aibe mai multi bani. Dar mai suntem si noi.....cei putini si umili, care stim ca speranta e singurul lucru ce ne face sa mergem mai departe, e flacara ce ne da energia sa incepem o noua zi desi stim ca se va termina prost. Speranta e singurul lucru ce il mai avem cand totul se darama in jur si ne trezim singuri si neputinciosi in fata sortii.
Pentru cei ce reusesc sa ofere speranta altora, ma inclin si va aplaud. Pentru cei ce inca aveti speranta, va admir si va felicit. Pentru cei ce sunteti speranta altora bucurati-va ca reusiti sa faceti pe cineva fericit.
Ziua de azi e doar inca o zi in care sper ca pana la sfarsit sa se intample ceva bun. Desi soarta nu vrea, eu sper, caci doar sperand poti merge mai departe.....

Viața te fură

Te trezești și începi o nouă zi..pe cea trecută ai uitat-o deja în noapte, te-ai confruntat poate cu visele tale, adormite, obosite și ele de prea multe încercări, sau cu nimicul pe care-l vezi în întunericul ploeapelor și care, de la o vreme ți-a devenit cunoscut. Începi să-ți reproșezi că vrei mult, că visezi din ce în ce mai puțin, că toată nebunia asta ce se deruleză în fața ochilor tăi te face să te uiți de tine, te depătrtează de ceea ce cauți și vrei să afli în tine, te seacă de puteri și te minte că ți-e bine așa..îți reproșezi fapul că ai uitat ieri să zâmbești, că nu ești capabilă să mai simți, că nu ți-ai spus rugăciunea, că nu atingi și influențezi cu nimic oamenii pe care îi provoci să se uite în ochii tăi și să vadă....tu vezi?? nu te sperie senzația că nu mai gândești??
Te trezești și începi să trăiești cumva tot ce ți-e dat, îți pui sufletul în cana de ceai, îl savurezi și-ți faci planuri cum azi o să fii cine ești, te hotărăști să nu-ți pui machiajul, lasă, să se vadă toate câte ai ascuns, să îți simtă cineva mirosul de aprilie din părul tău și să simtă cum îți croșetezi tu lumea, cu ce vise, cu ce gânduri și cu ce sunete pui o clipă lângă alta și faci o amintire...Găsești oameni, chipuri străine care trec pe lângă tine și nu văd nimic, fețe familiare pe care le cunoști vag, puțin, cât durează un salut prietenesc spus în grabă, și-apoi dai de oameni pe care îi porți în suflet, ai de la ei cât de puțin, o parte din viață, un moment, un sentiment...tu mai simți ??

Trăiești atâtea într-o singură zi, naști în tine amintiri noi, găsești emoții în oameni care îți zâmbesc, te cauți într-un moment de tăcere când îți amintești gustul de ciocolată de pe buzele lui, te pierzi, îți reproșezi în treacăt că nu ești capabilă să faci pe cineva să simtă mult, îți admiri indiferența pentru care ai luptat și pe care acum n-o mai vrei, te îngâni, îți vorbești multe, dar nu le crezi...tu, tu oare mă crezi??

....si-apoi, ajungi la sfărșitul zilei să fii iarăși singură cu tine, să te cerți că nu ai fost tu, că n-ai simțit atunci când i-ai zâmbit străinului, că ai rostit cuvinte în care nu mai știi dacă crezi, și-ajungi în fața unei foi de calculator și nu poți să găsești cuvinte care s-arate felul în care simți...lungul zilei viața te fură și te rupe de tine...

Simți enorm, visezi enorm, dar arăți atât de puțin... 

Eşti fericită ?

Ştii prea bine că atunci când îţi vine să plângi poţi să te abţii, poţi să ţii în tine, fără să schitezi nici cel mai mic sentiment că te-ar durea pentru că tu eşti puternică. Tu ştii când trebuie să îţi arăţi sentimentele, când nu, calculezi foarte bine fiecare moment şi fiecare moment trăit de tine e calculat. Tu poţi nici să nu plângi, nici să nu tresari la un cuvânt, tu poţi să rămâni de piatră, poţi să nu trăieşti niciun sentiment.

Tu mimezi sentimentele, asta faci, le mimezi şi crezi că le şi simţi şi nu-şi dai seama că te minţi pentru că te-ai obişnuit cu minciuna şi trăieşti aşa, de pe-o zi pe alta, goală în interior, căutând mereu ceva în care tu crezi, dar nu-l găseşti pentru că îţi lipseşte ceva. Dar ce ?

Tu ştii prea bine să ascunzi ce simţi, doar că câteodată nu mai poţi să ţii în tine şi izbucneşti, verşi totul brusc şi repede, toată durerea şi fericirea din tine o trăieşti într-o clipă, într-o singură clipă de abandon într-un moment, acel moment..şi-apoi trece şi iar începi să ţii în tine.

Tu ştii prea bine să ascunzi ce simţi, aşa că de data asta ieşi afară pe coridor şi plânge, n-o să te-audă nimeni acolo, apoi machiază-te ca să nu se vadă şi zâmbeşte ca şi cum nimic nu s-ar fii întâmplat…gata! eşti fericită !!!!???? 

Cred ca l'am omorat..

Continui să alerg, să mă împiedic, să merg..Nici măcar nu mai ştiu unde merg, mi-am trasat o linie dreptă de la început ca să nu uit drumul, dar pe drum s-a făcut ceaţă, a început ploaia şi s-a şters linia. Au rămas doar urme şi-a trebuit să mă lupt cu memoria mea, să-mi amintesc ce vroiam, unde mă aflu, unde vreau să ajung, să-mi amintesc de ce am început drumul şi de ce vreau să merg în line dreaptă….da, ca să nu mă pierd.

Am greşit din nou începutul, l-am planificat aşa cum fac cu toată viaţa mea şi mi-e teamă că viaţa va rămâne doar un plan, că o să fie doar gândită, nu şi trăită. Am greşit începutul şi dacă l-am greşit înseamnă că drumul pe care merg nu e bine ales, că de aceea continui să ma pierd şi să aleg pretudindeni doar ca să găsesc ceva, un cineva, orice pe care sufletul să-l simtă…

Sau poate, poate că pe drumul greşit am uitat sufletul, l-am pierdut şi pe el şi de aia nu mai găsesc nimic, nici sentimente, nici speranţă, nici măcar amintire. Poate că de aia nu văd nicio alee pe drumul ăsta care să mă ducă la destinaţia pe care o vreau eu. Un suflet viu, un suflet curat ar fii fost în stare să găsească scăparea, să evadeze din planuri, să nu mai trasesze linii, un suflet frumos, plin de viaţă s-ar fii împotrivit de la bun început planului, ar fii încercat să facă orice să evadeze, să întrerupă linia, să o şteargă, să o uite şi să trăiască după cum vrea el, după cum simte că-i e bine, după cum simte că o să crescă frumos...

…asta s-a întâmplat, de fapt..nu ploaia a şters linia, ci el, sufletul, el s-a împotrivit limitelor, compromisului şi când trupul dormea, sufletul visa la nemurire, la libertate, la nebunie, la viaţă. El visa iubire, visa linişte şi fericire, visa şi asta l-a ţinut în viaţă..până când i-am interzis să mai viseze, l-am închis înăuntru, crezând că-i fac un bine, nu l-am mai ascultat niciodată când încerca să-mi vorbească căci auzeam doar vorbele celor din jur îndrumându-mă spre direcţia pe care o credeam ca fiind cea bună. L-am uitat acolo timp îndelunngat, în spaţiul acela tăcut şi cred c-a murit…

…pentru că acum, când am obosit să tot aleg, când am realizat că paşii pe care îi fac nu mai au niciun rost, nicio semnificaţie, când văd că nu mai pot să simt nimic, acum am nevoie de nebunia lui, acum am nevoie de amintiri, şi nu ştiu de unde să le scot, acum am nevoie de libertate în labiritul în care m-am pierdut, acum am nevoie de sentimente şi nu sunt în stare să le simt, acum am nevoie de el…dar cred că l-am omorât…..

Ploaie , amintiri , praf de ganduri

Ploua... doar ploua... Ea , aceea fiinta care , candva nu se putea opri din zambit , asculta zgomotul picaturilor de ploaie care se loveau de fereastra. 
In mintea ei amintirile se loveau , provocand praf de ganduri.. si atat. Il iubise , suferise poate prea mult din cauza ca el o parasise  , insa daca ar fi intrat in acel moment pe usa  si ar fi rugat-o sa il primeasca inapoi , ea ar fi facut-o .. ar fi facut-o fara sa ezite . 
Majoritatea femeilor nu l-ar primi , insa ea ar face-o cu cea mai mare placere .. Poate e prea naiva... Poate nu... Dar ea inca il iubeste.. 
Stie ca o va rani din nou .. stie ca iar o s-o insele cu o alta fufa... dar mai vroia 2 minute de fericire.... Vroia sa-i simta din nou atingerile.. vocea .. buzele .. pielea catifelata si trupul , parca sculptat de zei ... Il mai vroia inca o data , chiar daca numai pentru cateva clipe... dupa ce l-ar fi primit , dupa ce l-ar fi avut .. Aceasta l-ar fi pedepsit.. si-ar fi dorit se ii sterga zambetul ala fals de pe buze.. sa il tortureze asa cum a facut si el cand ea in astepta acasa , iar el avea "treaba" cu aceea fufa .... Stia ca e la ea... stia ca se distreaza pe cinste.. dar nu vroia sa-i vada.. inca se mintea spunand ca e la o scurta plimbare in parc .. 
Tot timpul petrecut cu el nu mai conta , toate noptile nedormite nu mai contau.. nimic ce a facut cu sau pentru el nu mai conta ! ..Nimic...