suferinţa mică te face să strigi.. cea mare este mută..

     mă chinui de câteva săptămâni să tot scriu şi nu reuşesc. aştern doua pagini de gânduri, mă enervez fiindcă ajung la un moment dat în care aberez,le rup şi le arunc. iar sufletul meu tot nu se simte mai bine.
     nu ştiu care e problema lui. nu-l mai simt de ceva timp. nu-mi dau seama dacă mai respiră sau dacă-i mort. nu ştiu nici dacă mai e în acel loc micuţ din cutia mea toracică sau dacă şi-a luat zborul.
     m-ai numit insensibilă,dragul meu. mi-ai spus că eu nu am suflet. mai ştii? şi culmea e ca abia acum am realizat lucrul ăsta. am nevoie de o prietenie căreia să-i acord toată încrederea mea..
     scriu prost.aberez iar. sunt nevoită să rup paginile din nou. vreau să plouă atât de tare încât să nu mă mai pot gândi la nimic altceva înafară de picăturile imense care se izbesc de corpul meu fragil. în ultima perioadă mă simt de parcă ma târâi dintr-un colţ într-altul.. genunchii-s vineti,iar picioarele-mi sunt obosite..
     psihicul îmi e bolnav şi abia acum realizez asta...visezi. trezeşte-te.
     nu pot găsi drumul spre casă. care-i casa mea? aşa-i.... nu am,nu am,nu am,nu am,nu am. casă....fiinţă slabă şi ticăloasă. nu speram să mai dau vreodată peste tine. te-am ucis acum mult timp,dar te-ai întors.nu-i aşa? ai venit să-mi bântui existenţa..pleacă. te rog..doar pleacă...

plămâni prea mici pentru cât vor să ofteze.

     de multe ori stau şi mă gândesc la lucrurile care mă rânesc cel mai mult. am impresia că dacă reuşesc să mă împac cu ele, la un moment dat vor deveni mult mai prietenoase,iar încetul cu încetul vor ajunge amintiri întiparite undeva într-un colţ îndepărtat al memoriei mele în loc de prezentul care îmi apasă pe fericire.
     pierd nenumărate nopţi încerând să alung sentimentul de nelinişte care îmi inundă toate fiinţa. cearcanele au ajuns din ce în ce mai adânci, zâmbetele le-am pierdut pe drum, iar visele le-am împărţit oamenilor fiindcă ele erau curate şi rare.
     unghiile-mi sunt însângerate şi vlaga mi-a parasit de mult trupul. inocenţa unde îmi e? dar speranţa? de ce am ajuns la vârsta la care am început să realizez că fac şi carii dacă mănânc prea multe bomboane? de ce îmi pasă de carii?copile, unde eşti?ce-i cu atâta alcool în sânge? de unde vine tristeţea asta inimaginabilă?
     îmi amintesc şi acum întrebarea aceea care s-a lovit atât de puternic de orgoliul meu. "cum poţi fi atât de rece?" am lucrat atâta timp la indiferenţa mea, încât atunci când am ales să o las la o parte pentru o persoană care părea atât de nepotrivită pentru mine, am realizat cât de înfantilă am fost.
     mi-am pus sufletul pe tavă în faţa unui om care nu a ştiut la ce foloseşte acest mic obiect puţin palpabil. l-a lăsat acolo să zacă zile în şir hrănindu-l doar cu indiferenţă,iar în momentul în care şi-a făcut şi el simţită prezenţa... l-a omorât. şi dacă eu singură mi-am omorât sufletul? ce om nebun şi-l scoate din cutia toracică şi-l aşează frumos pe o tavă mult mai rece decât propria persoană şi îl oferă unei figuri care nu ştie ce să facă cu el?
     masca nepăsării mi s-a dezlipit încetul cu încetul de piele,carne,oase şi în căderea ei liberă eu nu am ridicat nici măcar un deget să o prind. s-a făcut tăndări,iar bucăţile ei mă privesc de pe podeaua rece sfidându-mi îndrăzneala, umbrindu-mi fericirea şi furându-mi încrederea de sine. cum să-mi las faţa dezgolită iar după câte am pătimit? cum să mai am încredere-n oameni?
     .....dar cum să nu am?

m-am pierdut.. nu mai încercaţi. va mai dura ceva până mă regăsesc.

     stăteam zilele trecute şi mă gândeam ce mă face pe mine fericită cu adevărat. am realizat că pun din ce in ce mai mult accentul pe lucrurile simple chiar dacă de nenumărate ori mi s-a spus ce persoană complicată sunt.
     sunt fericită atunci când vântul îmi deranjează părul pe care nu m-am stresat niciodată până acum să-l aranjez în vreun fel. ador să mă plimb pe răcoare având lângă mine o persoană căreia,pentru câteva ore, să-i acord toate atenţia mea.
     îmi place să-i privesc pe oameni în ochi atunci când le vorbesc fiindcă doar aşa le pot ajunge în suflet fără a-i lăsa să fie conştienţi de lucrul ăsta. iubesc cu patimă oamenii şi am încredere nemărginită în ei,însă încerc pe cât posibil să ascund lucrul ăsta. am prea multe cicatrici,dar,cu toate astea,încă le zâmbesc străinilor, încă mă aştept să întâlnesc persoane bune la fiecare pas.. ce copil trebuie să fiu, nu-i aşa? creşti,draga mea.. visele trebuie păstrate doar pentru tine.. oamenii ţi le fură fără să stea pe gânduri..
     în timpul uneia din plimbările noastre m-ai întrebat cum de nu mi-am pierdut bunătatea,imediat după ce ţi-am povestit câteva din încercările la care m-a supus viaţa. îmi vine să zâmbesc ironic în momentul în care mă gândesc la asta deoarece încă sunt un copil, iar ei nu cunosc suferinţele vieţii,nu-i aşa?
     dragul meu,nu ştiu cum de îmi port sufletul dezgolit si las pe fiecare s-arunce cu noroi în el..dar nu am permis nimănui să-si dea seama de lucrul ăsta şi nici nu o voi face.oamenii au impresia că nu poţi fi rănit atunci când le-ai arătat cât de puternic eşti. se aşteaptă ca lucrurile minore să nu te afecteze în niciun fel.. ştii, se spune că cei cu adevărat în stare să sufere au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor,deci e de presupus că tocmai cei mândri,care îşi ascund simţirea,sunt cei care,şi mai ales prin asta,suferă cu adevărat.
     cred că am nevoie de o pauză pentru a face o alegere..ori continui jocul ăsta meschin,ori închei orice socoteală cu el,chiar dacă pentru asta cineva trebuie să ofere câteva monezi de suferinţă în schimbul eliberării de un suflet mult mai întunecat decât proprii ochi..