the only people up at 3 am are in love, lonely, drunk or all three.

     frigul mi se strecoară încetul cu încetul în piele,ajunge la oase,urcă până la coaste şi rămâne acolo blocat în cutia toracică fără a fi deranjat de persoana care-l găzduieşte.un sentiment familiar îmi cuprinde întreg corpul. au trecut fix doi ani de când mi-ai spus că m-ai putea iubi..
     azi m-am urât din simplul motiv că am uitat de tine. cum poate o persoană care a însemnat totul să fie un străin pentru mine după nenumăratele aventuri prin care am trecut împreună? de ce ai sfârşit într-una din amintirile mele preţioase? de ce urmele tale nu au putut fi şterse din întreaga mea fiinţă?de ce încă am cuvintele tale ascunse în pandantivul uitat de două primăveri în sertarul pe care nu am îndrăznit să-l mai deschid până azi?
     de atâtea ori mi-ai mărturisit că îmi eşti recunoscător pentru tot ce ţi-am predat..mi-ai mulţumit deoarece te-am învăţat din nou să iubeşti,dar în schimbul acestui serviciu mi-ai luat esenţa. am rămas un alt om banal care-si cară leşul în lumea asta pe care la un moment dat a visat să o vadă. eu nu voi vedea lumea,nu-i aşa?
     azi soarele m-a parasit şi el. probabil şi-a dat seama cât de mult îl displăceam şi mi-a readus frigul. credeam că mă voi simţi împlinită deoarece l-am tot aşteptat... ce copil naiv.
     psihicul iar e împotriva mea. îmi readuce acele imagini îngrozitoare din nou şi din nou in prim-plan. uită de ele, te rog. prefa-te că nimeni nu te-a rănit vreodată. bea aceeaşi cantitate de alcool cu care te-ai obişnuit. rătăceşte pe aceleaşi străzi pustii la orele dimineţii, înainte de a răsări soarele, dar uită. repetă prostiile pe care te-ai jurat că nu le vei mai face vreodată.
     fugi la mare şi aruncă-te-n valuri întrucât acolo e locul tău. lasă curentul să te prindă de glezne şi să te tragă spre fundul mării. nu te impotrivi. priveşte cerul înnorat şi zâmbeşte-le tuturor celor pe care-i vezi azi. uită şi de vânătăile de pe mâine, de semnele de pe spate, de golul din suflet şi pleacă să rătăceşti o viaţă, apoi întoarce-te ca şi cum nimic nu s-a întamplat pentru a le arăta că tu poţi. eşti în stare de orice-ţi propui. tu eşti personajul principal în propria-ţi poveste, nu altcineva.
     apoi închide-te în cameră o zi, două. plângi până ţi se face rău iar camera ta portocalie se învarte cu tine. dupa terminarea ritualului, ieşi în lume. cunoaşte cât mai multe persoane noi şi uită de cei care au plecat de lângă tine cu o bucată de suflet sau de cei care încă-s în preajma ta si arunca sageţi otrăvite cu fiecare ocazie. oamenii te-au ranit, dar doar ei au puterea să te vindece.

Inter arma silent leges.

     şi ce era acum de făcut? cuvintele spurcate şi-au facut apariţia cu neobrazare pe pagina albă, deciziile au fost luate, iar părerile de rău nu există. nu-şi mai au locul în jocul ăsta al orgoliilor nemăsurate. prostia mi s-a strecurat în faţa ochilor cu atâta uşurintă şi a ieşit la iveala exact atunci când psihicul meu era la pământ. mi-am arătat dispreţul faţă de ea,însă în timp ce vorbele mi se desprindeau cu atâta uşurinţă am simţit nevoia s-o apuc de gât şi s-o sugrum cu propriile mele mâini. doar aşa puteam fi sigură că nu va învia.
      replicile erau aruncate-n vânt fără ca cineva sa le prindă sau ca măcar să riposteze. mânia mi-a antrenat întreg trupul iar încetul cu încetul ura aceea îndepartată pentru orice lucru care mişcă m-a înghiţit fără nicio reţinere. urlam, ma certam şi izbeam cu pumnii strânşi un perete care întruchipa fiinţa pentru care aş fi renunţat la orice,oricând. vorbeam pe limba lui,dar parcă nu mă-nţelegea...
     un moment scurt de rătăcire, un planset abia auzit şi apoi regrete pentru tot timpul alocat unei astfel de persoane care refuza să vorbească cu mine când aveam nevoie de asta. considera că totul deja a fost spus. nu avea rost să insistăm asupra unui lucru care s-a întamplat acum 3 ore. lacrimile s-au uscat iar acel rânjet de lup şi-a făcut apariţia din nou şi-mi şoptea un singur lucru. trebuie să plătească.
     şi-atunci am dezlanţuit iadul...

tu nu mă ierţi că ţi-am făcut rău,eu nu te iert că mi-ai făcut bine.

     răneşte-mă cât de tare poţi. aruncă-mi în spate cele mai otrăvite săgeţi pe care le ai,apoi vino în faţa mea să-mi spui cele mai dureroase cuvinte în timp ce mă priveşti cu ura şiroindu-ţi pe bărbie. ia cuţitul iubirii noastre apuse şi înjunghie-mi inima. n-o să-mi pese fiindcă sufletul imi e de mult plecat,iar sângele care mi se va prelinge pe piept nu mă va deranja în niciun fel.
     apucă-mă de păr şi trânteşte-mi corpul fragil de toţi pereţii pe care-i întâlneşti în calea-ţi. jupoaie-mi încetul cu încetul haina indiferenţei până ajungi la dragostea pe care ţi-am purtat-o cândva. rupe-mi de pe buze fiecare sărutare care ţi se cuvine doar ţie.
     ridică-mă din colţul întunecat în care mi-ai permis să sângerez pentru a mă arunca în acelaşi loc câteva minute mai târziu. fură-mi fiecare gram de demnitate. bate-ţi joc de orgoliul meu rănit şi strigă-mi tare şi răspicat în fată că nu-ţi ajunge nimic din ceea ce-ţi permit să faci cu mine, apoi pleacă. lasă-mă să mă bucur de propriul infern, de propria suferinţă,de propria neputinţă.
      ...însă n-o să faci asta, nu? dacă vei pleca ,vei dispărea doar din câmpul meu vizual pentru câteva secunde. ai să te întorci să-mi batjocoreşti alegerile iar, să-ţi împrăştii nenorocirea asupra-mi din nou. nu mă vei lăsa să sufăr în tăcere deoarece ştii cât de mult ador asta. îmi cunoşti această latură meschină mai bine decât oricine şi nu-mi dai dreptul să mă bucur de ea. eşti demonul meu,dar nu mi-e frică de tine. m-am dăruit ţie în întregime şi nicio urmă de regret nu-mi umbreşte chipul.
      chinui-mă până la moarte dacă-ţi face plăcere. promit că nu am să mă plâng şi nu am să-ţi dezvălui vreodată golurile pe care le-ai lăsat în mine. nu vei şti ce impact ai tu asupra-mi.
       bucură-te,însă, şi cinsteşte-te,înger alungat din ceruri. în seara asta sunt a ta.

tonight i am sad,tonight i am lonely.the demons are screaming and i need you to hold me.

     fiinţă demnă de milă. scursură a societăţii. personaj istoric ratat de a cărui existenţă lumea nu-şi va aminti peste vreo 3 ani.meriţi să fii călcata în picioare fără pic de milă.ar trebui să plângi în hohote când te aşezi seara în patul tău la fel de mizerabil precum propria-ţi persoană, însă intelectul tău cu mult inferior nu-ţi permite să conştientizezi că-ţi pierzi viaţa degeaba în fiecare minut în care te crezi deasupra tuturor. tu nu ar trebui să ai dreptul la fericire. cearcănele din jurul ochilor mei ar sta mult mai bine pe faţa ta hidoasă fiindcă ţi-ar trăda cu uşurintă caracterul.
     plângi,a? un alt act jucat cu aceeaşi încercare patetică de a ieşi din anonimat. doar persoanele inferioare ţie se pot opri să-ţi admire lacrimile false, dar îmi vine greu să cred că poţi da peste o astfel de persoană, însă probabil sunt mai mulţi proşti decât oameni. ai avea pentru cine juca această scenă de prost gust. eşti un nimic fiindcă nu poţi nimic. cu toate astea eu am gândurile pătate de cuvinte înjositoare pentru tine. te-am visat aseară făcând aceeaşi greşeala iar şi iar.. iar şi iar... iar şi iar..
     sufăr din ce în ce mai mult în vise fiindcă sunt nevoită să-mi trăiesc realitatea mizeră. neliniştea mi-a invadat camera fără ca eu să pot face ceva pentru a o opri. doar în vise mă mai pot îngrijora,doar în vise mai pot plânge,mă mai pot zbate,mai pot ţipa, îmi mai pot face simţită slaba prezentă..
     în realitate sunt moartă. unghiile mult prea lungi se agată cu disperare de sentimentele mele de orice fel. mi-alunecă cu uşurintă printre degete de parcă nu sunt demnă de ele. pica pe care am purtat-o mi-a consumat prea mult suflet. am ţipat de prea multe ori,iar acum voce nu mai am...
     sunt la graniţa pe care nu mă gândeam că aş mai putea-o trece vreodată şi totuşi... e toamnă iar..

it's 4am. you're sleeping. i'm crying.

     şi mergând pe acea alee întunecată, priveam drumul fără ca măcar să-l văd. gândurile mele zburau prea departe,iar eu încercam să fac tot posibilul pentru a le ţine aici,aproape de mine, şi nu reuşeam. nu ştiam de ce lacrimile mute-mi inundau ambii obraji. nu-mi aminteam unde a dispărut fiinţa aceea atât de puternică acum câteva luni şi cum de figura aceasta demnă de milă i-a luat locul.
     ochii-mi erau mult prea obosiţi şi secaţi de lacrimi,dar cu toate acestea plângeam fără a fi capabilă să mă opresc. îmi repetam întruna aceleaşi cuvinte, iar linistea-mi apăsa din ce în ce mai greu pe suflet. "te-a abandonat. te-a abandonat. te-a abandonat."
     ştiam deznodământul încă din momentul în care am privit în urma mea şi l-am văzut dispărând în întuneric.. obişnuiam să mă uit după oamenii dragi mie când aceştia plecau fiindcă ştiam că vor reveni mereu, până într-o zi în care unul dintre ei nu s-a mai întors..singura imagine păstrată a fost cea a spatelui său îndepărtându-se de mine, devenind din ce în ce mai mică şi pierzându-se în calvarul ăsta numit viaţă.
     deşi a făcut tot posibilul pentru a-mi alunga fiecare gând care nu-mi dădea pace, acest lucru a fost în zadar. faptul că o persoană pentru care mi-am anulat toate planurile, şi datorită căreia număram fiecare secundă până în momentul în care aveam să ne întâlnim,mă amâna, era de neconceput. când buzele mele le-au atins în sfârşit pe ale lui, nu am mai ajuns pe aceleaşi culmi ca până atunci. nici măcar nu m-am desprins de pământ. o altă ieşire în faţa lui nu mi-am mai permis. eram mult prea obosită şi sătulă de toate cele întâmplate şi de nenumăratele şanse pe care i le-am acordat şi din care el nici măcar nu s-a străduit să înveţe ceva.
     merita o seară în care să se distreze, departe de mine.. însă în prostia mea am crezut că mă va conduce acasă măcar , dar s-a mulţumit doar să mă întrebe dacă mai am planuri pentru seara respectivă sfidându-mi încercările de a amâna totul pentru a-mi petrece întreaga seară cu el... nu.. le-am anulat pe toate, dar cum putea o persoană mândră ca mine să recunoască asta? nu puteam protesta tocmai acum. cărţile erau deja făcute, iar eu aveam o mână proastă. cele pe care le deţineam nu erau bune de nimic..
     astfel am ajuns acasă mult mai goală decât am plecat şi cu o singură întrebare ,după ce picioarele m-au purtat mai mult decât a fost nevoie în timp ce mintea nu a încetat vreo clipă să se gândească la el .dacă eu am fost în stare să-ţi dăruiesc galaxii întregi, tu de ce nu ai putut să-mi oferi măcar o stea amărâtă?

suferinţa mică te face să strigi.. cea mare este mută..

     mă chinui de câteva săptămâni să tot scriu şi nu reuşesc. aştern doua pagini de gânduri, mă enervez fiindcă ajung la un moment dat în care aberez,le rup şi le arunc. iar sufletul meu tot nu se simte mai bine.
     nu ştiu care e problema lui. nu-l mai simt de ceva timp. nu-mi dau seama dacă mai respiră sau dacă-i mort. nu ştiu nici dacă mai e în acel loc micuţ din cutia mea toracică sau dacă şi-a luat zborul.
     m-ai numit insensibilă,dragul meu. mi-ai spus că eu nu am suflet. mai ştii? şi culmea e ca abia acum am realizat lucrul ăsta. am nevoie de o prietenie căreia să-i acord toată încrederea mea..
     scriu prost.aberez iar. sunt nevoită să rup paginile din nou. vreau să plouă atât de tare încât să nu mă mai pot gândi la nimic altceva înafară de picăturile imense care se izbesc de corpul meu fragil. în ultima perioadă mă simt de parcă ma târâi dintr-un colţ într-altul.. genunchii-s vineti,iar picioarele-mi sunt obosite..
     psihicul îmi e bolnav şi abia acum realizez asta...visezi. trezeşte-te.
     nu pot găsi drumul spre casă. care-i casa mea? aşa-i.... nu am,nu am,nu am,nu am,nu am. casă....fiinţă slabă şi ticăloasă. nu speram să mai dau vreodată peste tine. te-am ucis acum mult timp,dar te-ai întors.nu-i aşa? ai venit să-mi bântui existenţa..pleacă. te rog..doar pleacă...

plămâni prea mici pentru cât vor să ofteze.

     de multe ori stau şi mă gândesc la lucrurile care mă rânesc cel mai mult. am impresia că dacă reuşesc să mă împac cu ele, la un moment dat vor deveni mult mai prietenoase,iar încetul cu încetul vor ajunge amintiri întiparite undeva într-un colţ îndepărtat al memoriei mele în loc de prezentul care îmi apasă pe fericire.
     pierd nenumărate nopţi încerând să alung sentimentul de nelinişte care îmi inundă toate fiinţa. cearcanele au ajuns din ce în ce mai adânci, zâmbetele le-am pierdut pe drum, iar visele le-am împărţit oamenilor fiindcă ele erau curate şi rare.
     unghiile-mi sunt însângerate şi vlaga mi-a parasit de mult trupul. inocenţa unde îmi e? dar speranţa? de ce am ajuns la vârsta la care am început să realizez că fac şi carii dacă mănânc prea multe bomboane? de ce îmi pasă de carii?copile, unde eşti?ce-i cu atâta alcool în sânge? de unde vine tristeţea asta inimaginabilă?
     îmi amintesc şi acum întrebarea aceea care s-a lovit atât de puternic de orgoliul meu. "cum poţi fi atât de rece?" am lucrat atâta timp la indiferenţa mea, încât atunci când am ales să o las la o parte pentru o persoană care părea atât de nepotrivită pentru mine, am realizat cât de înfantilă am fost.
     mi-am pus sufletul pe tavă în faţa unui om care nu a ştiut la ce foloseşte acest mic obiect puţin palpabil. l-a lăsat acolo să zacă zile în şir hrănindu-l doar cu indiferenţă,iar în momentul în care şi-a făcut şi el simţită prezenţa... l-a omorât. şi dacă eu singură mi-am omorât sufletul? ce om nebun şi-l scoate din cutia toracică şi-l aşează frumos pe o tavă mult mai rece decât propria persoană şi îl oferă unei figuri care nu ştie ce să facă cu el?
     masca nepăsării mi s-a dezlipit încetul cu încetul de piele,carne,oase şi în căderea ei liberă eu nu am ridicat nici măcar un deget să o prind. s-a făcut tăndări,iar bucăţile ei mă privesc de pe podeaua rece sfidându-mi îndrăzneala, umbrindu-mi fericirea şi furându-mi încrederea de sine. cum să-mi las faţa dezgolită iar după câte am pătimit? cum să mai am încredere-n oameni?
     .....dar cum să nu am?

m-am pierdut.. nu mai încercaţi. va mai dura ceva până mă regăsesc.

     stăteam zilele trecute şi mă gândeam ce mă face pe mine fericită cu adevărat. am realizat că pun din ce in ce mai mult accentul pe lucrurile simple chiar dacă de nenumărate ori mi s-a spus ce persoană complicată sunt.
     sunt fericită atunci când vântul îmi deranjează părul pe care nu m-am stresat niciodată până acum să-l aranjez în vreun fel. ador să mă plimb pe răcoare având lângă mine o persoană căreia,pentru câteva ore, să-i acord toate atenţia mea.
     îmi place să-i privesc pe oameni în ochi atunci când le vorbesc fiindcă doar aşa le pot ajunge în suflet fără a-i lăsa să fie conştienţi de lucrul ăsta. iubesc cu patimă oamenii şi am încredere nemărginită în ei,însă încerc pe cât posibil să ascund lucrul ăsta. am prea multe cicatrici,dar,cu toate astea,încă le zâmbesc străinilor, încă mă aştept să întâlnesc persoane bune la fiecare pas.. ce copil trebuie să fiu, nu-i aşa? creşti,draga mea.. visele trebuie păstrate doar pentru tine.. oamenii ţi le fură fără să stea pe gânduri..
     în timpul uneia din plimbările noastre m-ai întrebat cum de nu mi-am pierdut bunătatea,imediat după ce ţi-am povestit câteva din încercările la care m-a supus viaţa. îmi vine să zâmbesc ironic în momentul în care mă gândesc la asta deoarece încă sunt un copil, iar ei nu cunosc suferinţele vieţii,nu-i aşa?
     dragul meu,nu ştiu cum de îmi port sufletul dezgolit si las pe fiecare s-arunce cu noroi în el..dar nu am permis nimănui să-si dea seama de lucrul ăsta şi nici nu o voi face.oamenii au impresia că nu poţi fi rănit atunci când le-ai arătat cât de puternic eşti. se aşteaptă ca lucrurile minore să nu te afecteze în niciun fel.. ştii, se spune că cei cu adevărat în stare să sufere au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor,deci e de presupus că tocmai cei mândri,care îşi ascund simţirea,sunt cei care,şi mai ales prin asta,suferă cu adevărat.
     cred că am nevoie de o pauză pentru a face o alegere..ori continui jocul ăsta meschin,ori închei orice socoteală cu el,chiar dacă pentru asta cineva trebuie să ofere câteva monezi de suferinţă în schimbul eliberării de un suflet mult mai întunecat decât proprii ochi..

I talk about you like you still haven't left yet.

     sunt anumite melodii pe care le ascult doar pentru a mă simţi mai aproape de tine. îmi lipseşti. cum de te-am pierdut? cum de-ai uitat aşa uşor de mine? abia aştept să revii în galaţi. poate o să purtam conversaţia aia cu care-mi erai dator. 
     ultima oară ştiu că te-am lăsat cu ochii în soare, ceea ce-i impropriu spus întrucât atunci era beznă. mă provocai cu fiecare cuvânt pe care mi-l adresai. vedeam în ochii tăi o plăcere nebună încercând să câştigi micile conversaţii care erau precum nişte lupte pentru tine. 
     îmi amintesc ce uimit ai părut când ai aflat din ce motiv am vrut să ne despărţim şi imediat ai înţeles purtea mea nefirească din ultimele zile. trebuia să-mi confirm bănuielile. ţi-am spus de nenumărate ori că ţii la ea mai mult decât la o prietenă,dar nu ai vrut să mă crezi. 
     dupa ce te-am eliberat ai fugit la ea fix după 7 zile.i-ai spus că o iubeşti chiar dacă mi-ai promis că nu simţi nimic pentru ea... am ştiut că m-ai minţit. am vrut să te convingi că ai sentimente pentru ea şi-am ştiut că o să-mi urmezi planul fără ca măcar să ştii de existenţa lui. 
     imediat ce ai aflat toate lucrurile pe care nu ai vrut să mi le împărtăşeşti,dar pe care eu le ştiam, mi-ai spus că eşti bărbat şi-ai cedat ispitei. ştiu că te-am privit cu regret înainte de-aţi arunca printre dinţi un singur cuvânt. păcat. iar de atunci nu am mai vorbit..
     de prea puţine ori când fixez tavanul meu alb ore în şir mă gândesc la tine. dacă te-aş fi avut în preajma mea nu m-aş fi plictisit niciodată, dar tu nu ai ştiut să-ţi accepţi sentimentele. nu m-a deranjat faptul că ţineai la ea. nu am putut să trec cu vederea încercarea ta de a mă minţi. dar ce ştiu eu? probabil te-ai minţit si pe tine..azi însă mi s-a făcut dor de tine. 

You looked like heaven and I felt like hell.

     ce-mi puteam dori mai mult de la tine acum decât să pleci şi să mă laşi să-mi continui viaţa? îţi spun eu. nimic. mi-am promis că blogul meu nu va mai fi despre tine. am jurat în faţa domnului că tu nu vei mai însemna nimic pentru mine. şi iată-mă azi, dragul meu. toate sentimentele pe care ţi le-am purtat s-au evaporat treptat.
     golul din inimă a dispărut şi el. mă simt atât de uşurată de parcă toată viaţa mea începe mâine. tu îţi dai seama?am avut nevoie de atata timp pentru a te lăsa să pleci dar am reuşit. în sfârşit am reuşit.
     un singur lucru am să-ţi reproşez. nu-mi vine să cred că ai decis să te întorci fix dupa ce mi-am găsit o persoană atât de minunată care să-mi bandajeze rănile. nu-mi vine să cred că ai avut tupeul să ne feliciţi şi să-mi spui c-o să mă întorc la tine. nu pot să cred ce aberaţii ai putut să zici şi nu-mi pot da seama cum de eu chiar am fost afectată de ceea ce ai spus.
     ştiu ce ţi-am spus după o zi de la incidentul ăsta. mi-a fost atât de greu să-ţi spun că am renunţat la o persoană atât de incredibilă precum el
     ştii ce mă amuză, dragul meu? că tu chiar m-ai crezut. chiar ţi-a trecut prin cap faptul că as putea să-l abandonez pe el pentru unul ca tine. mi-ai cumpărat flori şi m-ai aşteptat în acelaşi loc, cu aceeaşi privire îndepărtată şi aceeaşi tigară. ai încercat să mă săruţi şi ai părut surprins când te-am respins scurt şi fără să-ţi arăt vreun sentiment.
     mi-ai spus că el o să plece la fel ca tine. doar tu ai ştiut să mă iubeşti şi tot tu eşti cel care face asta. pentru el nu reprezint nimic. încercarea ta patetică de a mă face să mă întorc la tine a fost doar o scenă proastă dintr-o dramă de mult uitată jucată de un actor penibil care,după ce a primit nenumărate sanşe,crede că i se mai cuvine una.
     leule, ai pierdut. acceptă-ţi înfrângerea şi continua să faci ceea ce ai făcut şi până acum. jocul ăsta plin de capcane m-a obosit. nu mai ai la ce să te întorci. ai plecat,plecat vei rămâne. te-am minţit pentru ultima oară. nu am de gând să mai renunţ la o persoană atât de minunată pentru tine.
     ţi-am spus ceea ce ai vrut să auzi,dragul meu,fiindcă am ştiut cât de sigur eşti pe tine,dar în momentul în care ţi-am refuzat sărutul ai ştiut. iar zâmbeşti ironic. te uimeşte faptul că ştiu mai multe despre tine decât despre propria persoană,nu? asta fiindcă la un moment dat ai fost marea mea iubire. păcat că nu m-ai putut iubi doar pe mine...
     te-am iertat pentru toate, să ştii, dar nu vreau să mai am nicio legătură cu tine. acum probabil îmi vei scrie un mesaj lung în care-mi vei aminti toate greşelile pe care le-am făcut în relaţia noastră,dar fix pe ale tale care sunt cele mai greu de uitat nu le vei menţiona. orgoliosule.
     mi-ai spus cândva că sunt genul de fată pe care un baiat o întâlneşte când e prea tânăr. eu sunt perfectă şi niciodată nu o să gresesc, însă fiindcă el e tânar şi are atâtea de văzut o va da în bară apoi va realiza greşeala pe care a făcut-o. aştept să faci şi tu acelaşi lucru. nu de alta,dar orgoliul meu trebuie şi el hrănit cumva.

joc de umbre.

       mă surprind de prea multe ori gândindu-mă la tine şi la ce impact ai avut asupra mea. dorm din ce în ce mai puţin. îţi simt din ce în ce mai mult lipsa. unde te-am pierdut? când te-ai rătăcit?
     nu pot scrie. nu mai pot umple rânduri întregi cu tine în gând. amintirea ta-mi provoacă silă, dezgust.la un moment dat chiar am început să-i alung pe toţi cei care întrau în vreun fel sau altul în contact cu mine. te găseam printre cuvintele lor cu atâta uşurinţă..
     o să-mi citeşti rândurile şi din cauza faptului că nu am folosit niciun apelativ nu vei şti dacă este vorba de tine sau nu. te vei gândi la toţi cei care mi-au sărutat buzele, s-au jucat cu degetele mele şi cărora le-am dedicat câte o postare punând în ea cele mai ascunse sentimente pe care nu am avut curajul să le transmit când am avut ocazia.
     te vei gândi dacă postarea asta e scrisă pentru unul din amicii mei care s-a mulţumit doar cu prezenţa mea fără a-mi cere ceva ce eu nu-i puteam oferi. mi-am dat seama că întotdeauna am luat cele mai proaste decizii privind persoana mea. mereu am ţipat la cine nu a trebuit, am alungat persoanele care mă iubeau şi i-am păstrat pe cei care mi-au secat sufletul.
     dar pe voi chiar v-am iubit. îmi place să cred că oamenii încă-i iubesc pe cei pentru care au avut sentimente. poate că nu mai ţinem la aceleaşi persoane la fel de mult precum am făcut-o cândva, dar eu încă vă iubesc pe fiecare în parte. dragostea pe care v-am dăruit-o a fost unică,chiar dacă v-am trădat de nenumărate ori cu persoane care nu reprezentau niciun fel de interes si cărora le uitam numele.
     nu v-am lăsat niciodată să vă nimeriţi în aceaşi încăpere fiindcă nimeni nu putea şti urmele cui au rămas tatuate pe buzele mele, iar dacă v-aţi fi întâlnit ar fi fost posibil să daţi de urma lor, a oamenilor de care m-am folosit cu atâta uşurintă doar pentru că-mi erau la îndemână.
     m-a uimit faptul că pentru fiecare dintre voi îmbrăcam un alt personaj. pentru tine,dragul meu, am fost persoana aia pură pe care o urai fiindcă nu-ţi greşea niciodata. aşa m-am arătat ţie şi doar în felul ăsta ai putut să mă percepi.
     imediat ce te-am întâlnit pe tine,dragul meu, m-am lepădat fără jenă de haina asta,iar tu în ochii mei ai vazut portretul paradoxului umblător. ştiu că zămbeam de fiecare dată când îţi scăpau cuvintele astea printre buze. cu tine puteam fi ori copilul ăla mult prea naiv,ori femeie care obţinea de la tine orice voia fără prea multe bătăi de cap.
     serile târzii pe care le petreceam în compania ta mă bântuie şi acum. plecările noastre fără să anunţăm la braila erau pur şi simplu încântătoare. erai atât de concentrat la drum şi din când în când mă priveai sperând ca eu să nu-mi dau seama,dar îţi observam fiecare mişcare chiar dacă desenam forme abstracte pe geamul maşinii tale gândindu-mă că acum câteva săptămâni o persoană cu totul diferită îmi aşternea lumea la picioare.
     datorită ţie am căpătat o pasiune ascunsă pentru toate persoanele cu ochii mult mai întunecaţi decât sufletul meu, dragule. pe tine te iubesc fiindcă ştiai exact ce voiai. aveai răbufniri scurte şi dispăreai cu săptămânile, apoi când eşuai să mă găseşti printre oamenii ăştia banali te intorceai la mine cu o pereche de cercei. întotdeauna erau de altă culoare în funcţie de cât de violentă era cearta. ultima oară mi i-ai adus pe cei negri. am ştiut că nu mai era loc decât de o singură ciondăreală şi am provocat-o fără să stau pe gânduri. jocurile tale începuseră să mă plictisească teribil şi voiai să-mi afli fiecare mişcare. aveai momente când îmi răspundeai la telefon întrebându-mi amicii ce treabă au cu mine şi spunându-le că sunt deja a cuiva,iar ei evident nu mai aveau dreptul nici să mă salute când umblam cu tine pe stradă.
     din cauza ta am început să iubesc toamna târzie. mă întindeai fără nicio reţinere pe pământ, imi răsfireai părul,mi-l umpleai de frunzele si florile pe care le găseai apoi mă priveai minute în şir fără să spui vreun cuvânt. când aveai impresia că-mi pierd răbdarea mă sărutai în modul ăla inocent care m-a uimit întotdeauna fiindcă tu aveai 3 ani în plus şi totuşi îţi doreai de la mine mult mai puţin decât voiam eu de la tine.
     mai ştii momentul în care am fost la mătuşa ta şi nu am mai vrut să plec acasa? am gătit împreuna şi probabil că au ieşit cei mai arşi cartofi prăjiţi din istorie, dar tot noi i-am mâncat. ne-am uitat până la 5 dimineaţa la filme proaste şi m-ai pierdut de 2 ori prin aşternutul ăla atât de colorat. mi-ai acoperit gura cu palma ta imensă fiindcă rădeam de stângăcia ta,apoi m-ai sărutat barbar lăsându-mi şiroaiele de sânge să se distreze în voie.
     şi totuşi,la cât de mult aţi ţinut la mine nu am putut să mă limitez doar la voi. v-am trădat pe fiecare în parte,dar niciodată nu v-am trădat de tot. v-am iubit mai mult decât ar fi putut să o facă altcineva. eu v-am purtat fiecare sentiment. într-o zi v-am făcut cei mai fericiţi pământeni, iar in următoarea am adus iadul pe pământ,doar pentru voi.
     eu am lucrat la personalitatea voastră, la felul în care percepeţi lucrurile. eu v-am arătat cât de fără scrupule poate fi o persoană în timp ce are un zâmbet angelic pe chip. nu ştiu de ce fiecare dintre voi mi-aţi admirat surâsul. nu-mi pot explica lucrul ăsta.
     am simţit nevoia să vă spun toate astea ştiind că nu vă veţi putea întâlni niciodată şi nu veţi afla unul de existenţa celuilalt. ştiţi că pentru voi uşile mele vor rămâne dischise mereu. puteţi să vă faceţi apariţia în orice moment. doar să mă anunţaţi înainte. nu aş vrea să daţi buzna toţi în acelaşi timp. v-am păstrat identităţile secrete atâta timp şi n-am de gând ca tocmai acum lucrul ăsta să se schimbe.

...stai acasă,inimă, şi odihneşte-te.

     am plecat de acasă cu sufletul atât de greu încât parcă fiecare pas pe care-l făceam îmi dărâma puţin din pornirea aceea nebună de a mă întâlni cu el. spaima care m-a curpins la gândul că nici măcar el nu ar mai fi fost lângă mine în acele momente mi-a făcut tot corpul să îngheţe, apoi,cu o greutate şi mai mare care-mi apăsa fără milă pe sufletul neexperimentat, m-am silit să păşesc pe trotuarul abandonat de întreaga lume.
      şi atunci l-am văzut. avea aceleaşi plete blonde,dar tunse mult mai scurt, aceeaşi ochi senini de nuanţa cerului şi acelaşi mers fără griji cu mâinile în buzunare. nici măcar nu ne-am întâlnit la locul stabilit de noi. probabil a intuit starea de spirit pe care o aveam şi faptul ca orice pas în plus mi-ar fi adancit şi mai mult golul din cutia toracică.s-a oprit în faţa mea fără să-mi adreseze vreun cuvânt. mi-am dat seama din felul în care m-a privit că ar fi fost în stare să-mi sprijine realitatea fragilă doar cu ajutorul unei îmbraţişari pe care aveam a o primi dacă mi-aş fi făcut curaj pentru a-i cere asta. deoarece am ezitat s-a mulţumit doar cu un salut scurt trimitându-mi un sfert de zâmbet care mi-a amintit pentru o secundă de ce tocmai pe el l-am ales ca să mă descărc. el era singurul capabil să mă asculte fără a încercat să-mi dea vreun sfat.
     s-a plimbat cu mine oriunde am avut plăcerea de a ajunge, aşa cum o făceam noi odată, fără a protesta. mi-a ascultat toate poveştile intervenind atunci când avea impresia că discuţia devine prea dureroasă pentru mine şi povestindu-mi despre noua sa prietenă. întotdeauna m-a uimit faptul că omul ăsta poate vedea ceea ce-i mai bun la o persoană. portretele pe care le făcea celor cu care se întâlnea erau pline de calităţi, astfel încât la şfârşitul conversaţiei cel mai minunat lucru ar fi fost să-i întâlneşti pe cei despre care-ţi povestea.
     deşi a încercat pe cât posibil să mă facă să uit de toate lucrurile care-mi ţineau mintea ocupată,la un moment dat am izbucnit în lacrimi brusc, scurt şi fără niciun fel de avertisment. nu am putut să-l privesc şi probabil şi-a dat singur seama de ce. cu toate că se face un an de când ne-am desparţit el încă mă cunoaşte,  încă îmi ştie fiecare cicatrice,fiecare zâmbet, fiecare privire îngheţată pe care a fost nevoit să le suporte şi imensul orgoliul cu care s-a luptat atâta timp..
     m-a lăsat să plâng în timp ce-i povesteam toate lucrurile îngrozitoare fără să mă întrerupă nici măcar pentru o secundă. când a observat că am luat o pauză mai lungă decât până atunci,s-a mulţumit doar să-mi pună una dintre mâinile sale,pe care le cunoaşteam atât de bine,pe spatele meu pregătit oricând să se frângă. plânsetul meu a încetat în timp ce pe spatele meu apăreau cercuri inegale. cândva mi-a spus că nu ştie să deseneze, dar atunci cuvintele alea au trecut atât de usor pe lângă mine..
     am stat probabil pe banca aia, deasupra tuturor, aproape o viaţă plină de regrete. am avut pornirea de a-mi pune capul pe pieptul lui aşa cum stăteam de multe ori în serile târzii de vară când ploaia înghiţea tot oraşul, însă imediat mi-am alungat gândul. nu merita să-l induc in eroare, nu iar...
      dupa ce mi-am şters lacrimile mute de pe ambii obraji, ne-am întors exact în locul în care ne întâlnisem. m-a întrebat dacă vreau să mă conducă, însă ştia şi el. întrebarea nu-şi avea rostul. aveam nevoie de o grămadă de timp în care să mă gândesc la toate cele întamplate şi pentru a găsi o certitudine de care să mă pot agăţa. eram atât de confuză încât la un moment dat am avut impresia că ne-am intors în timp, acelaşi început de vară, aceeaşi oameni, aceeaşi bancă pe care aveau loc doar două persoane.
     de data aceasta nu a mai aşteptat să-i cer îmbraţisarea la care ştia cât de mult râvnesc. pentru câteva secunde m-a strâns atât de tare,făcându-mă să uit de toate problemele. imediat ce m-am desprins din îmbrăţişarea lui, m-am îndepărtat grăbită şi fără să privesc în urmă uitându-mi o bucată din suflet la el şi o alta pe banca aceea unde cei doi îndrăgostiţi din alte timpuri încă se mai iubesc.

Fereşte-te să mă cunoşti,căci vei regreta că m-ai cunoscut prea târziu.

     stau ca o idioată cu degetele deasupra tastelor şi cu o frică imensă de a le apăsa. nu vreau să recunosc. nu vreau să ţin la o persoană mai mult decât ţine ea la mine,dar oare cum voi putea şti ce sentimente-i trezesc dacă ea nu-mi spune nici măcar ceea ce gândeşte?
     mi-e frică de tine.nu pot să văd dincolo de ochii tai albaştri si de zidul clădit din nepăsare. nu-ţi cunosc sufletul, intenţiile, visele. nu te cunosc pe tine şi cu toate acestea mă intrigi în fiecare moment al existenţei mele. când nu eşti în preajma mea am impresia că ceva-mi lipseşte, aerul din camera mea portocalie se împuţinează subit,iar mintea care nu m-a dezamăgit niciodată până acum nu mai poate găsi niciun reper stabil. ce-mi faci,laşule?cum se numeşte sentimentul ăsta pe care-l trezeşti în toate colţurile fiinţei mele şi cum îl opresc?
     am îmbătrânit,dragul meu. încă ştiu să iubesc cu fiecare por din corpul meu fragil,însă am uitat cum e să te oferi cuiva cu zâmbetul pe buze fără a te gândi la rănile pe care le vei căpăta în urma dezamăgirilor provocate de aşteptările ireale pe care le ai de la acea persoană.
     azi te-am numit laş,ştiu, însă dacă te uiţi dincolo de pletele mele şatene şi de zâmbetul tâmp pe care-l afişez în fiecare moment o să realizezi. exact. eu sunt cea laşă. mi-e frică de faptul că ai putea găsi pe cineva mai bun decât mine de fiecare dată când nu-mi priveşti chipul...
     odată ce mi-am dat seama că-i posibil să mă îndrăgostesc de tine mi-a fost frică să nu am nimic din ea, "un om frumos,indecis,o persoană ce merită avută prin preajmă atâta timp cât nu e nevoie să aflii mai multe despre ea". voiam să fiu diferită, să te ţin lângă mine cu nebunia mea, să te fac să guşti din viaţă prin ochii mei. mi-a fost frică să nu avem aceleasi gesturi,trăiri sau priviri,să nu păşesc ca ea, să nu vorbesc la fel,să râd diferit şi să sper. m-am speriat atât de rău încât am uitat să mai fiu eu.. am uitat că-mi place să le zâmbesc oamenilor de pe stradă atunci când plouă şi toţi au figurile acelea sumbre care ar putea speria şi morţii. nu am ţinut seama de faptul că trebuie să fiu indiferentă şi să nu las pe nimeni să realizeze ce se ascunde dincolo de înfăţisarea mea de copil. am omis până şi plăcerea mea de a sufla în păpădiile care vestesc venirea verii. încă puţin şi te-aş fi abandonat fără să mă gândesc a doua oară, dar tu,ca un aiurit ce eşti,ţi-ai făcut apariţia în faţa blocului meu fără a-mi da dreptul de a comenta...
     trebuie să-ţi marturisesc că am ezitat de doua ori să ies din casă şi de alte trei ori din lift. m-am legat la şireturi de doua ori înainte să părăsesc blocul. am încercat să-mi aranjez fiecare cută a bluzei doar pentru a mai trage de puţin timp.. şi totuşi eu te-am numit pe tine laş...
     dar abia astăzi,dragul meu, am înteles. datorită simplului fapt că sunt eu ai început tu să ţii la mine,pentru că eu şi ea nu avem,nu am avut şi nu vom avea niciodată nimic în comun. îmi pare rău că am avut nevoie de atâta timp pentru a realiza acest lucru,dar eu nu înteleg prea multe, aşa-i?

     

when i leave you will finally understand why storms are named after people.

    nu ştiu cum să încep postarea asta. nu vreau să transmit nimic cu ea. nu o să stau să tastez rânduri întregi ca să împresionez pe cineva. îmi voi tasta toate frustrarile care nu mă lasă să gândesc, care nu-mi dau voie să plang şi care au legătură cu tine.
     mă simt atât de banală că stau şi-ţi scriu când noi de fapt ne folosim reciproc. exact. ştii asta,ştiu asta. nimeni altcineva înafară de noi nu are habar de lucrul ăsta, dar mă jur c-am obosit. mi-e frică atât de tare să nu mă îndrăgostesc de tine. sunt speriată că există posibilitatea ca eu să ţin la tine.după toate relaţiile pe care le-am avut şi în care nu eu am fost persoana care a iubit cel mai mult, mi-e frică să-mi ofer sentimentele pe tavă unei persoane precum tine.
     nu ştiu de ce mă stresez atât de mult având în vedere că noi nu suntem într-o relaţie propriu-zisă,ci doar ne satisfacem placerile.dar când văd că mâinile tale pe umărul cărora stau urmele dinţilor mei din cauza muşcăturilor de noaptea trecută mângâie picioarele altei gagici, îmi pierd cumpătul.am o stare de nervozitate excesiva şi alerg dintr-un loc în altul încercând să scap de gelozia care mi-a cuprins tot corpul.am pornirea de a trânti tot ce-mi iese în cale, de a alerga prin tot oraşul şi de a încheia orice discuţie cu tine.
     s-ar putea oare ca iubirea mea să nu fie de ajuns?ca EU să nu fiu de ajuns?!
     e imposibil. aşa ceva nici nu trebuie adus în discuţie. eu sunt mult mai mult decât meriţi tu. gura mea are cele mai minunate buze din câte ai avut tu ocazia să săruţi. umerii mei ascund mai multe mistere decât toate poveştile pe care le ai tu în biblioteca ta imensă. gâtul meu îşi are propriile taine pe care ar fi dispus să ţi le împărtăşească şi ţie. iar partea cea mai bună e aceea că eu pot fi doar a ta. ea-i deja luată.nu mi-ar plăcea să obţin ceva ce are toată lumea,dar cred că noi doi suntem complet diferiţi. asta-i partea care mă intrigă şi pe care nu o înteleg.
     însă cu toate acestea tu eşti cel pe care-l vreau.şi tu ştii că eu întotdeauna obţin orice îmi propun.o să-ţi arăt cum e un leu adevărat dragul meu,iar când o să te părăsesc şi-o să te abandonez pe marginea drumului să nu critici, să nu condamni şi să nu te plângi. ţi-ai meritat-o.

     

    

got a secret,can you keep it?

     am un secret pe care nu-l pot spune nimănui. înafară de mine încă o altă persoană care face parte din el îl ştie. am avut parte de cel mai incredibil sărut din ultimul timp,iar lucrul ăsta s-a întămplat într-o cameră mică în care se află o bibliotecă cu atâtea cărţi cât am citit eu până acum,o canapea în care cu greu pot încăpea doi oameni dacă nu stau îmbrăţişaţi ,un birou cu un calculator,jocuri video şi alte cărţi pe el,un scaun care de multe ori e plin de haine dar pe care nimeni nu se sfieşte să se aşeze şi un televizor.
     nu credeam că un sărut se poate desfăşura pe fundalul desenelor animate de pe cartoon network până acum.nu credeam nici că în braţele unei astfel de persoane aveam să mă simt atât de bine. cei care au avut ocazia să mă cunoască ştiu cât de rece sunt şi cât de greu îmi poate intra cineva pe sub piele,dar nu ştiu cum de omul ăsta a reuşit să mă facă să mă simt infinită în momentul ăla.
      aşa ceva nu mi se întamplă prea des.. de fapt mai deloc..şi tocmai acum?atâta căldură nu am mai simţit de la toţi cei care mi-au strigat tare şi răspicat că mă iubesc la un loc. mi-e frică să recunosc...dar s-ar putea ca el să ştie mai multe decât mine..
      m-am pierdut atât de repede în îmbrăţişarea lui. mi-a topit zidul construit de atâta timp de orgoliul meu imens în câteva minute.şi-a plimbat degetele lungi cu atâta lejeritate prin părul meu încălcit.mi-a mângăiat umerii şi coastele cu atâta precizie încât altceva decât plăcere nu ar fi fost nimeni în stare să simtă în momentul ăla. s-a contrazis cu mine până în momentul în care mi-a atins buzele şi am avut atâta de aşteptat..am îmbătrânit aşteptând să mă sărute dar am întinerit îndată ce a facut asta.
      apoi m-a ridicat de pe umărul lui pentru a mă aşeza cu faţa în sus pe perna de pe canapeaua mult prea mica pentru noi . m-a privit doua secunde şi apoi m-a sărutat iar cu aceeaşi precizie întunecându-mi şi mai mult gândirea, furându-mi cunoştinţele şi ameţindu-mi toate simţurile. degetele lui lungi îmi mângâiau gâtul alb la fel precum un pianist şi le plimbă pe suprafaţa clapelor. pletele lui îmi însufleţeau ochii,nasul,obrajii, dar nici buzele nu au fost neglijate.
     ele s-au bucurat de premiul cel mare.ele au fost cele răsfăţate de altă pereche creată parcă după un model ideal care să le stimuleze din toate punctele de vedere....şi m-am blocat....