am plecat de acasă cu sufletul atât de greu încât parcă fiecare pas pe care-l făceam îmi dărâma puţin din pornirea aceea nebună de a mă întâlni cu el. spaima care m-a curpins la gândul că nici măcar el nu ar mai fi fost lângă mine în acele momente mi-a făcut tot corpul să îngheţe, apoi,cu o greutate şi mai mare care-mi apăsa fără milă pe sufletul neexperimentat, m-am silit să păşesc pe trotuarul abandonat de întreaga lume.
şi atunci l-am văzut. avea aceleaşi plete blonde,dar tunse mult mai scurt, aceeaşi ochi senini de nuanţa cerului şi acelaşi mers fără griji cu mâinile în buzunare. nici măcar nu ne-am întâlnit la locul stabilit de noi. probabil a intuit starea de spirit pe care o aveam şi faptul ca orice pas în plus mi-ar fi adancit şi mai mult golul din cutia toracică.s-a oprit în faţa mea fără să-mi adreseze vreun cuvânt. mi-am dat seama din felul în care m-a privit că ar fi fost în stare să-mi sprijine realitatea fragilă doar cu ajutorul unei îmbraţişari pe care aveam a o primi dacă mi-aş fi făcut curaj pentru a-i cere asta. deoarece am ezitat s-a mulţumit doar cu un salut scurt trimitându-mi un sfert de zâmbet care mi-a amintit pentru o secundă de ce tocmai pe el l-am ales ca să mă descărc. el era singurul capabil să mă asculte fără a încercat să-mi dea vreun sfat.
s-a plimbat cu mine oriunde am avut plăcerea de a ajunge, aşa cum o făceam noi odată, fără a protesta. mi-a ascultat toate poveştile intervenind atunci când avea impresia că discuţia devine prea dureroasă pentru mine şi povestindu-mi despre noua sa prietenă. întotdeauna m-a uimit faptul că omul ăsta poate vedea ceea ce-i mai bun la o persoană. portretele pe care le făcea celor cu care se întâlnea erau pline de calităţi, astfel încât la şfârşitul conversaţiei cel mai minunat lucru ar fi fost să-i întâlneşti pe cei despre care-ţi povestea.
deşi a încercat pe cât posibil să mă facă să uit de toate lucrurile care-mi ţineau mintea ocupată,la un moment dat am izbucnit în lacrimi brusc, scurt şi fără niciun fel de avertisment. nu am putut să-l privesc şi probabil şi-a dat singur seama de ce. cu toate că se face un an de când ne-am desparţit el încă mă cunoaşte, încă îmi ştie fiecare cicatrice,fiecare zâmbet, fiecare privire îngheţată pe care a fost nevoit să le suporte şi imensul orgoliul cu care s-a luptat atâta timp..
m-a lăsat să plâng în timp ce-i povesteam toate lucrurile îngrozitoare fără să mă întrerupă nici măcar pentru o secundă. când a observat că am luat o pauză mai lungă decât până atunci,s-a mulţumit doar să-mi pună una dintre mâinile sale,pe care le cunoaşteam atât de bine,pe spatele meu pregătit oricând să se frângă. plânsetul meu a încetat în timp ce pe spatele meu apăreau cercuri inegale. cândva mi-a spus că nu ştie să deseneze, dar atunci cuvintele alea au trecut atât de usor pe lângă mine..
am stat probabil pe banca aia, deasupra tuturor, aproape o viaţă plină de regrete. am avut pornirea de a-mi pune capul pe pieptul lui aşa cum stăteam de multe ori în serile târzii de vară când ploaia înghiţea tot oraşul, însă imediat mi-am alungat gândul. nu merita să-l induc in eroare, nu iar...
dupa ce mi-am şters lacrimile mute de pe ambii obraji, ne-am întors exact în locul în care ne întâlnisem. m-a întrebat dacă vreau să mă conducă, însă ştia şi el. întrebarea nu-şi avea rostul. aveam nevoie de o grămadă de timp în care să mă gândesc la toate cele întamplate şi pentru a găsi o certitudine de care să mă pot agăţa. eram atât de confuză încât la un moment dat am avut impresia că ne-am intors în timp, acelaşi început de vară, aceeaşi oameni, aceeaşi bancă pe care aveau loc doar două persoane.
de data aceasta nu a mai aşteptat să-i cer îmbraţisarea la care ştia cât de mult râvnesc. pentru câteva secunde m-a strâns atât de tare,făcându-mă să uit de toate problemele. imediat ce m-am desprins din îmbrăţişarea lui, m-am îndepărtat grăbită şi fără să privesc în urmă uitându-mi o bucată din suflet la el şi o alta pe banca aceea unde cei doi îndrăgostiţi din alte timpuri încă se mai iubesc.
