bday girl

     azi e ziua mea, ca să vezi. fac 23 de ani și am impresia că sunt în cel mai de jos moment al vieții mele. mi se pare că trăiesc degeaba, că nu am un scop anume, iar ce am făcut până acum nu e suficient. cineva a făcut mai mult. cineva probabil că a făcut mai puțin, însă niciodată nu ar trebui să mă compar cu o astfel de persoană.

     am foarte multe probleme pe care le las acolo și uit cu zilele de ele, sperând ca la un moment dat să se rezolve singure. ar trebui să am măcar o zi pe săptămână în care îmi dau carnea jos de pe oase, mă dezbrac de ambalajul ăsta, și imi recunosc neajunsurile. să mă uit la mine, să mă întorc pe toate părțile și să îmi spun că nu este vina mea pentru că am ajuns cine sunt astăzi. că așa am reușit să gestionez situația și asta a fost singurul mod în care am putut supraviețui. 

     ar trebui să mă uit în oglindă și să-mi zic că cicatricile pe care le am nu mă definesc. faptul că am fost abuzată fizic și psihic de ai mei nu a fost din vina mea. momentul în care cineva drag mie m-a bătut și mi-a strivit demnitatea nu a fost din vina mea. lucrurile nasoale pe care mi le-au făcut alții nu au fost din vina mea. și totuși, cum să nu fie vina mea, dacă eu nu am făcut nimic să le opresc? 

     m-am săturat să aud de nenumărate ori faptul că ar trebui să schimb ceva când nu-mi place în ce punct al vieții mele s-a ajuns. eu nu pot să fac asta, fiindcă dacă acord prea multă atenție gândurilor mele m-aș sfărâma în mii și mii de bucățele și nu aș mai ști cum anume să fac o persoană din multitudinea de lucruri care oricum nu se potrivesc...

liniște

cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei? să fii tu cel care primește un telefon și persoana care înseamnă totul pentru tine să-ți spună că s-a terminat... ca a îndurat destule, iar tu nu ți-ai dat silința. cum e să te gândești că nenorocita asta de zi, săptămână, lună, viață ar fi putut merge altfel? cum e să îți treacă din nou prin cap faptul că ești o persoana greu de iubit? că nimeni nu o să poată ține la tine și nimeni nu o să vrea să te aibă prin preajmă pentru totdeaua? cum e să te simți ca și cum te sufoci fiindcă te strângi de gât cu propriile mâini?
îți spui eu, fiindca am tot fost pe acolo în ultima perioadă, însă nu cred că a apucat cineva să observe. totul se duce dracul încetul cu încetul, iar ce-i cei mai greu de îndurat este tocmai faptul că tu singur ești motivul suferinței tale... dar dacă nu sufăr, de unde știu că trăiesc? dacă nu mă doare tot corpul, de unde știu că mai sunt în viață?
cred că persoana toxică din toate relațiile am fost eu însămi. întotdeauna a fost mult mai ușor să pasez vina pe oamenii care încercau să mă suporte, fiindcă asta am învățat. așa am crescut, iar alt mod de a iubi nu știu. nu am fost învățată cu altceva și nu știu cum este să ai pe cineva lângă tine care va fi acolo indiferent de orice...
nu știu nimic. nu vreau să știu nimic...

nu ți-am cerut niciodată să stai...

doar în vis ți-am întins mâna zicând „hai”
sperând c-o să m-alegi
visul a devenit coșmar și în el ai ales să pleci.

eu nu ți-am cerut niciodată să stai...
nu ți-am cerut niciodată să pleci...


    stăteam în camera mea de cămin, mult prea albă pentru gustul meu și pierdeam timpul. în ultima vreme tot pierd timp... oare dacă fac bilanțul tipului pierdut gândindu-mă la tine va ajunge la aceeași valoare ca cel pe care l-ai petrecut tu cu mine-n minte? oare câți oameni se gândesc unul la altul, dar din cauza orgoliului nu spun niciodată nimic? oare e mai bine să taci?
    cred ca asta e unul dintre defectele mele cele mai mari... când sunt rănită nu pot să tac. când un gând nu îmi da pace, nu pot să mă las pradă abisului ăstuia fără de scăpare. când ma doare trebuie să stau singură. oamenii nu trebuie să vadă ce răni te dor, nu-i așa? dacă aș vrea să le vadă, atunci mi-aș purta corpul gol în lume, fără nicio jena, dar semnele mele trebuie ascunse de trecătorii ăștia care vânează vulnerabilitatea...
    eu nu trebuie să fiu slabă. eu nu trebuie să plâng. eu nu trebuie să las pe nimeni să mă vadă în astfel de situații. de ce? fiindcă mila nu se numără printre lucrurile pe care vreau să le atrag asupra mea... așa că mai bine să fiu displăcută. pentru ce? pentru că trebuie să fiu rea atunci când simt că slăbiciunea-și face simțită prezența.
    am momente scurte în care sfâșii tot ce este în jurul meu și apoi stau și plang singură... de ce? pentru că ceea ce distrugi nu mâinile goale, tot cu mâinile goale trebuie să repari, iar rănile din palme nu-ți dau pace... îți amintesc constat de faptul că te-ai pierdut pe moment...
     așa că nu te uiți la ele. încerci să îți folosești orice altceva pentru a repara ce ai stricat, dar nu te descurci atât de bine pe cât puteai... iar mâinile te dor fiindcă ai sfărâmat în palme întreaga ta speranța...
     dar nu-ți face griji... nimeni nu știe că ești slabă acum...

„a trecut un an...”

acum un an stăteam în vechiul meu birou, la același calculator, scriind un articol despre un eveniment ce avea să apară pe bizbrasov.ro, când persoana care m-a învățat tot ce știu din punct de vedere profesional a deschis ușa, mi-a întins prima revistă în care am scris vreodata și a ieșit în curte să-și fumeze țigara. am rămas singură în încăperea mult prea mică pentru gândurile mele agitate și am privit îndelung coperta colorată... liniștea mi-a ajuns până în oase, iar primul impuls a fost să fac o poză și să o trimit. cui? mamei mele. am adăugat textul „a ieșit revista!” și am apăsat enter.

astăzi, aceeași persoană mi-a oferit aceeași revistă. coperta s-a schimbat, la fel și biroul meu, iar sticla de apă mereu prezentă s-a transformat în cana turcoaz de cafea ce stă în permanență în stânga micului ecran luminat. culmea, am același sentiment de fericire care m-a cuprins anul trecut, iar eu, la fel ca atunci, i-am trimis mamei mele o poză. de data aceasta însă, textul a fost diferit: „a trecut un an...” și am apăsat enter.