cam prea multe întrebări

  
     culmea, după atâta timp am avut ocazia să ne vedem. inițial nu am vrut să accept propunerea prietenului tău de a mă alătura grupului vostru, dar mi-am spus că nu am nimic de pierdut. am doar de câștigat faptul că s-ar putea să fii și tu acolo. și ca să vezi, ai fost.
     e un lucru rău că nu am simțit nimic când te-am văzut? sau când m-ai îmbrățișat? sau când mi-ai spus cu lacrimi în ochi cât de rău îți pare pentru ceea ce s-a întamplat între noi? sau cum te-am lăsat să îți pui capul pe umărul meu și am continuat să îți șoptesc că totul e ok? oare chiar este ok?
     am văzut regretul pe care îl porți cu tine în suflet. ți-am putut citi părerile de rău de pe chip. dar oare chiar erai fericit să mă vezi în sfârșit după atâta timp? totul a fost atât de plat și chiar și acum ai făcut aceeași greșeală. continui să te ții după o persoană care nu dă doi bani pe tine și asta mă scoate din sărite. dar cred că eu te înțeleg mai bine ca oricine în cazul ăsta, știi? presupun că toți avem demonii noștri.
     cred că mi-a părut rău pentru tine. oare asta au simțit și prietenii mei acum câțiva ani când mă confruntam cu aceleași lucruri ca tine? ai avut vreodată dorința aia arzătoare de a nu îl lăsa pe cel de lângă tine să simtă cât de rea e lumea asta și să încerci să îl aperi de toate nedreptățile? dar dacă nu l-ai lăsa să se confrunte cu ele, el cum ar evolua? tu ai reușit să o faci, fiindcă te-am lăsat să umbli desculț prin lumea asta fără să fiu lângă tine? sau doar ai ajuns să ai urme adânci în călcâie pe care nu vrei să le arăți nimănui?
     îmi e puțin teamă de felul în care ne-am comporta unul cu celălalt dacă am ajunge din nou să ne petrecem timpul împreună. trăiam la un moment dat cu impresia că ne ajutăm unul pe altul să întelegem cum funcționează lumea asta mare de adulți care sunt mult prea preocupați de propria persoană decât de cei din jurul lor. dar tu oare nu ai ajuns să faci același lucru?
     mă întreb dacă mai sunt prietena ta....sau dacă tu mai esti prietenul meu?!

Scrisoare catre Ceausescu

Dragă tovarășe,

     Nici nu știu cum să încep. E dificil să vorbești cu cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Nu știi cum anume ar trebui să i te adresezi, dacă nu l-ai văzut pe omul căruia îi scrii măcar o singură dată în viață. Au trecut 29 de ani de la moartea ta, iar eu am atâtea întrebări pe care să ți le pun...

     Știu că erai ateu. Unde ai ajuns acum? Cu ce anume îți mai ocupi timpul? Care-i următorul plan măreț pentru a face din România o țară puternică? Câți oameni mai înfometezi și acolo unde ai ajuns? Dar pe câți îi pui să stea la cozi înterminabile? Lor până la ce oră le este permis să folosească curentul electric? Lor la cât le dai stingerea? Dar rația lor care e?

     De când m-am născut, am auzit întruna numele tău. Ai mei îmi tot spuneau că ai făcut tot ceea ce ai făcut pentru țară, fiindcă ne iubeai. Mereu se refereau la tine folosind verbe la trecut și eu nu înțelegeam prea multe. Ce înseamnă să mori? Sau să fii împușcat? În filmele la care se uita tati, toți tipii ăștia mari și tari erau împușcați, ba în umăr, ba în picior, dar la final ei erau cei care salvau situația. Tot așteptam să mi se spună de tine. Tu ce ai făcut după ce te-au împușcat? Nu te-ai ridicat și te-ai dus să salvezi situația? Tu....nu poți muri...Nu?.. Nu?

     Dar apoi la școală toată lumea te condamna. Profesorii spuneau doar lucruri rele despre tine și atunci eu chiar nu am mai înteles nimic. Nu erai tu „cel mai iubit fiu al României”? Oare am reținut bine numele tău? Nicolae Ceaușescu... Da, tu ești...Tu trebuie să fii... Atunci de ce vorbesc profesorii mei de închisoare? Tu trimiteai oameni nevinovați acolo?  Îi puneai pe ei să muncească până la epuizare? Tu munceai cot la cot cu ei?... Dar atunci oamenii de ce te iubeau? Ce le ofereai în schimbul mâinilor muncite și faptului că erau dispuși să sacrifice orice pentru tine? Casa, serviciu, mancare? Era oare asta suficient?

     La liceu am aflat de regimul impus de tine prin teroare și despre faptul că nu aveai voie să spui nimic de rău despre conducător sau despre partid. Dar de ce nu aveai dreptul la liberă exprimare? De ce trebuia să te învețe cineva cum să gândești și, mai important, ce? De ce nu i-ai lăsat pe oameni să aleagă dacă să te urmeze sau nu? Îți era frică de faptul că ți-ar fi putea întoarce spatele?

     Da, aveai un scop măreț și ai făcut tot ceea ce ți-ai propus. Mama mi-a povestit despre fiecare lucru în parte pe care l-ai construit: canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului... despre Portile de Fier 1 și 2 ... despre hidrocentrala de la Vidraru, despre Cheile Bicazului... despre combinate, dar oare a meritat? Oamenii au meritat? Copiii... Ce făceau copii în comunism? Aveau timp să se joace? Ei aveau timp să fie copii? ...Eu de ce am avut timp?

Un copil care nu întelege prea multe.

lost

     de ce oamenii nu primesc ceea ce merită? ce înseamnă să meriți ceva anume? ce criterii trebuie îndeplinite pentru a ști când ești demn de un anumit lucru? trebuie să fii demn ca să primești ceva? ce este demnitatea de fapt? cui îi folosește?
     sunt atât de obosită psihic și sufletește încât ceea ce-mi vine să fac e să stau în pat și să plâng. era un citat care spunea că atunci când esti trist trebuie să te culci. m-am culcat de atâtea ori, însă fără vreun rezultat anume. nu am scăpat de niciun sentiment care mă încerca, nu mi s-au amorțit simțurile, golul din stomac nu mi s-a micșorat.
     când eram în liceu m-am gândit de vreo câteva ori să fac o prostie din care să nu îmi mai revin niciodată. mi-am spus că oamenii din jurul meu sunt toxici și de asta trebuie să fug din orașul ăla. și ca să vezi, oamenii sunt nașpa peste tot, indiferent de locul în care dai peste ei. îți oferă promisiuni și cuvinte frumoase ca mai apoi să-ți frângă aripile, când ei susțin tare și răspicat că trebuie să „shoot for the moon”. ce lună? ce stele? ce cer? 
     de ceva timp iar mă încearcă sentimentele astea. îmi vine să-mi dau drumul în abis și să nu mai scap cu viață de aici. dacă de fapt abisul ăsta se află în mine și chiar dacă m-aș abandona complet nu aș putea să scap de el? mi-e așa dor de acasă. care casă? aș vrea pentru o singură dată ca pământul ăsta să se oprească, să iau o gură mare de aer și să-mi trag sufletul. simt că mă sufoc.
     încă am atacuri de panică care s-au agravat din ce în ce mai mult când am plecat la facultate. mă doare capul și-mi tremură mâinile. n-am aer. ce e aerul de fapt? de ce nu-l vad? dacă oamenii nu-mi pot vedea rănile înseamnă că ele nu-s acolo??????? dar cum să nu fie acolo?
     leac. am neapărată nevoie de unul împotriva propriei persoane. înainte scriam mult și prost și plictisit și foloseam multe cuvinte doar ca să mă pierd pe mine printre ele. acum n-am mai scris și m-am pierdut în adevăratul sens al cuvântului. de ce fumezi, copilule? de ce ți-ai tuns părul? de ce acum îți curge rimelul? înainte nu te dădeai cu rimel... înainte poate că nu eram eu... sau acum nu sunt eu..