povești despre oameni, viață și sori ce și-au pierdut căldura

     te-ai simțit vreodată ca și cum totul începe să se destrame în jurul tău? parcă întreaga bătălie are loc în torace, în piept, în suflet și când te uiți ce e în jurul tău, nu vezi nimic... nimic de care te poți agăța... nici măcar o mică luminiță de la capătul tunelului...

     cândva aveai un soare care strălucea doar pentru tine și te ocrotea cu căldura pe care o emana. îți mângâia părul, fața, buzele, iar în momentul ăla, oricât de greu de îndurat ar fi fost situația, îți spuneai că mai poți să înduri un pic.. doar un pic..

     dar acum e iarnă și el a obosit. sau poate că tu i-ai furat toată căldură, fără ca măcar să îți dai seama de asta. dacă iarna vine în fiecare an ca să îi ofere soarelui prilejul de a se reîncărca? dar dacă dragostea soarelui pentru un simplu muritor dispare încet-încet și din cauza asta se răcește totul? dacă, pentru a fi cald mereu, soarele trebuie să iubească continuu? poate că soarele meu nu mai are dragoste de împărtășit...

     bunicul meu va muri... iar eu nu știu cum anume ar trebui să mă simt în situația asta... nu cred că mă deranjează atât de tare, dar regret că n-am apucat să petrec mai mult timp cu el, să îmi spună povești... niciodată nu mi-a spus vreo poveste. niciodată nu cred că a reținut ziua mea de naștere. niciodată nu m-a sunat să mă întrebe ce fac și dacă sunt bine... vorbeam doar în momentul în care soarta făcea în așa fel încât să fim obligați să ne întâlnim... și totuși... dacă ar fi avut și el povești despre sori care și-au pierdut căldura? dacă și el a fost la un moment dat unul dintre ei?

     tata se simte neputincios și văd că nu are cu ce să-l ajute... trebuia să i se doneze sânge bunicului, dar el nu avea grupa potrivită... eu o aveam și, la dracu, eram în locul asta din care nu pot sa ajung la ei nici măcar cu o vorbă bună, fiindcă nu știu ce anume aș putea spune în situații ca asta....

     ceea ce mă înfundă și mai tare în abis acum e faptul că, pentru câteva ore, mama nu a mai putut să se miște. i-a amorțit toată partea stângă și nici acum nu poate ține cana în mână așa cum o făcea înainte. și mă sună să îmi spună despre asta și plânge și mi se rupe sufletul... iar eu îi spun că totul o să fie bine și după ce închid telefonul mă pun să plâng... de ce plâng? nici eu nu știu...cred că plâng pentru bunicul, pentru tata și pentru mama... și mai plâng si pentru soarele meu care se răcește pe zi ce trece... dar mă jur că încă mai pot să îndur un pic... trebuie să mai pot...

     

ce dragoste?

     oare exista vreun cuplu de oameni batrani fericiti? si daca da, oare la inceput au fost nefericiti? ma gandesc ca trebuie sa existe o balanta undeva... stiu sigur ca sunt o gramada de relatii in care oamenii batrani sunt nefericiti. dar oare la inceput au fost fericiti? imi e atat de greu sa cred ca poti fi constant cu o alta persoana, cand tu nu poti face asta cu tine insuti.

     si aici m-am blocat. cineva mi-a spus ca el cauta relatia aia perfecta, in care ambii parteneri sa simta ca acea flacara de la inceput nu s-a stins vreodata. si eu am ras si i-am spus ca acel lucru nu exista. va pierdeti in monotonie. nu va mai ascultati unul pe celalalt. indiferent cat de tare strigati dupa ajutor nu va aude nimeni. pentru ca incetul cu incetul nu va mai pasa. si cand nu va mai pasa ce e de facut?

     altcineva mi-a marturisit ca de fiecare data cand se cearta cu partenerul ei, nu aduce vorba de discutia pe care au avut-o, fiindca nu vrea sa traiasca in trecut. vrea sa uite, sa treaca peste. si atunci de ce ai mai fi agatat de cineva care nu-ti spune decat lucruri pe care sa le dai uitarii mai apoi? fiindca pentru cateva secunde, intr-un moment perfect in care toate planetele s-au aliniat, ti se pare tie ca e unul dintre oamenii aia speciali?

      oare cat de mult timp se pot iubi oamenii unul pe celalat ca la inceput? oare se pot iubi unul pe celalat sau doar au nevoie sa fie iubiti de o alta persoana fiindca nu pot tine la ei insisi? oare ce e aia dragoste, de fapt? 

     

azi tu contezi.

     mereu am așteptat să se întâmple ceva, un anumit bum, ca să pot spune că „da, de asta am trăit până acum”, dar ca să vezi. lucrurile nu vor veni niciodată la tine dacă tu nu faci ceva în privința asta. de vreo câteva luni un gând nu îmi dă pace, iar eu nu știu dacă ar trebui să îl ascult sau nu. mă amuză faptul că mă pricep incredibil de mult să susțin alți oameni, dar nu mă pricep să mă încurajez pe mine însămi. de aceea postarea asta va fi pentru mine. doar pentru mine.

     știu că îți e greu să te aduni și să începi să faci ceva doar tu singură. mereu ai fost împinsă de vreun val singuratic într-o direcție sau în alta. nu ai vrut să accepți faptul că niciodată nu ai făcut ceea ce ai vrut tu. ai acționat așa cum s-au așteptat oamenii să o faci, pentru a nu-i dezamăgi. ai ascultat sfaturile pe care le-ai primit, crezând că așa ar trebui să facă cineva care nu are experiență. ce cuvânt urât. experiență. nu poți face nimic azi fără experiență. 

     dar, hei. ai 21 de ani acum. îți poți alege singură propriul drum. dacă ți se pune pata să îți împachetezi tot azi și să pleci, poți face asta. cum adică nu e așa simplu? este. mama ta? o să se descurce. te mai îngrijorează cineva? nu. normal că nu. încetează să te mai gândești la ce vor alții. fă ceva tu pentru visul tău. nu mâine. nu mai târziu. AZI! azi e cea mai perfectă zi să te apuci de ceea ce ți-ai propus, bianca. azi...

     și dacă nu o să iasă bine? ce conteaza? măcar ai căpătat experiență. ce cuvânt urât. și poate că data viitoare o să reușești. și dacă nu merge nici atunci, o să mai aduni puțină experiență, o să faci lvl up și o să-i nenorocești pe adversari. nu? la urma urmei n-ai ajuns diamond degeaba în vacanța asta. oprește-te din răs. acum e timpul să te concentrezi pe propria persoana! AZI AZI AZI!  

     de ce încă mai ești aici?

cam prea multe întrebări

  
     culmea, după atâta timp am avut ocazia să ne vedem. inițial nu am vrut să accept propunerea prietenului tău de a mă alătura grupului vostru, dar mi-am spus că nu am nimic de pierdut. am doar de câștigat faptul că s-ar putea să fii și tu acolo. și ca să vezi, ai fost.
     e un lucru rău că nu am simțit nimic când te-am văzut? sau când m-ai îmbrățișat? sau când mi-ai spus cu lacrimi în ochi cât de rău îți pare pentru ceea ce s-a întamplat între noi? sau cum te-am lăsat să îți pui capul pe umărul meu și am continuat să îți șoptesc că totul e ok? oare chiar este ok?
     am văzut regretul pe care îl porți cu tine în suflet. ți-am putut citi părerile de rău de pe chip. dar oare chiar erai fericit să mă vezi în sfârșit după atâta timp? totul a fost atât de plat și chiar și acum ai făcut aceeași greșeală. continui să te ții după o persoană care nu dă doi bani pe tine și asta mă scoate din sărite. dar cred că eu te înțeleg mai bine ca oricine în cazul ăsta, știi? presupun că toți avem demonii noștri.
     cred că mi-a părut rău pentru tine. oare asta au simțit și prietenii mei acum câțiva ani când mă confruntam cu aceleași lucruri ca tine? ai avut vreodată dorința aia arzătoare de a nu îl lăsa pe cel de lângă tine să simtă cât de rea e lumea asta și să încerci să îl aperi de toate nedreptățile? dar dacă nu l-ai lăsa să se confrunte cu ele, el cum ar evolua? tu ai reușit să o faci, fiindcă te-am lăsat să umbli desculț prin lumea asta fără să fiu lângă tine? sau doar ai ajuns să ai urme adânci în călcâie pe care nu vrei să le arăți nimănui?
     îmi e puțin teamă de felul în care ne-am comporta unul cu celălalt dacă am ajunge din nou să ne petrecem timpul împreună. trăiam la un moment dat cu impresia că ne ajutăm unul pe altul să întelegem cum funcționează lumea asta mare de adulți care sunt mult prea preocupați de propria persoană decât de cei din jurul lor. dar tu oare nu ai ajuns să faci același lucru?
     mă întreb dacă mai sunt prietena ta....sau dacă tu mai esti prietenul meu?!

Scrisoare catre Ceausescu

Dragă tovarășe,

     Nici nu știu cum să încep. E dificil să vorbești cu cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Nu știi cum anume ar trebui să i te adresezi, dacă nu l-ai văzut pe omul căruia îi scrii măcar o singură dată în viață. Au trecut 29 de ani de la moartea ta, iar eu am atâtea întrebări pe care să ți le pun...

     Știu că erai ateu. Unde ai ajuns acum? Cu ce anume îți mai ocupi timpul? Care-i următorul plan măreț pentru a face din România o țară puternică? Câți oameni mai înfometezi și acolo unde ai ajuns? Dar pe câți îi pui să stea la cozi înterminabile? Lor până la ce oră le este permis să folosească curentul electric? Lor la cât le dai stingerea? Dar rația lor care e?

     De când m-am născut, am auzit întruna numele tău. Ai mei îmi tot spuneau că ai făcut tot ceea ce ai făcut pentru țară, fiindcă ne iubeai. Mereu se refereau la tine folosind verbe la trecut și eu nu înțelegeam prea multe. Ce înseamnă să mori? Sau să fii împușcat? În filmele la care se uita tati, toți tipii ăștia mari și tari erau împușcați, ba în umăr, ba în picior, dar la final ei erau cei care salvau situația. Tot așteptam să mi se spună de tine. Tu ce ai făcut după ce te-au împușcat? Nu te-ai ridicat și te-ai dus să salvezi situația? Tu....nu poți muri...Nu?.. Nu?

     Dar apoi la școală toată lumea te condamna. Profesorii spuneau doar lucruri rele despre tine și atunci eu chiar nu am mai înteles nimic. Nu erai tu „cel mai iubit fiu al României”? Oare am reținut bine numele tău? Nicolae Ceaușescu... Da, tu ești...Tu trebuie să fii... Atunci de ce vorbesc profesorii mei de închisoare? Tu trimiteai oameni nevinovați acolo?  Îi puneai pe ei să muncească până la epuizare? Tu munceai cot la cot cu ei?... Dar atunci oamenii de ce te iubeau? Ce le ofereai în schimbul mâinilor muncite și faptului că erau dispuși să sacrifice orice pentru tine? Casa, serviciu, mancare? Era oare asta suficient?

     La liceu am aflat de regimul impus de tine prin teroare și despre faptul că nu aveai voie să spui nimic de rău despre conducător sau despre partid. Dar de ce nu aveai dreptul la liberă exprimare? De ce trebuia să te învețe cineva cum să gândești și, mai important, ce? De ce nu i-ai lăsat pe oameni să aleagă dacă să te urmeze sau nu? Îți era frică de faptul că ți-ar fi putea întoarce spatele?

     Da, aveai un scop măreț și ai făcut tot ceea ce ți-ai propus. Mama mi-a povestit despre fiecare lucru în parte pe care l-ai construit: canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului... despre Portile de Fier 1 și 2 ... despre hidrocentrala de la Vidraru, despre Cheile Bicazului... despre combinate, dar oare a meritat? Oamenii au meritat? Copiii... Ce făceau copii în comunism? Aveau timp să se joace? Ei aveau timp să fie copii? ...Eu de ce am avut timp?

Un copil care nu întelege prea multe.

lost

     de ce oamenii nu primesc ceea ce merită? ce înseamnă să meriți ceva anume? ce criterii trebuie îndeplinite pentru a ști când ești demn de un anumit lucru? trebuie să fii demn ca să primești ceva? ce este demnitatea de fapt? cui îi folosește?
     sunt atât de obosită psihic și sufletește încât ceea ce-mi vine să fac e să stau în pat și să plâng. era un citat care spunea că atunci când esti trist trebuie să te culci. m-am culcat de atâtea ori, însă fără vreun rezultat anume. nu am scăpat de niciun sentiment care mă încerca, nu mi s-au amorțit simțurile, golul din stomac nu mi s-a micșorat.
     când eram în liceu m-am gândit de vreo câteva ori să fac o prostie din care să nu îmi mai revin niciodată. mi-am spus că oamenii din jurul meu sunt toxici și de asta trebuie să fug din orașul ăla. și ca să vezi, oamenii sunt nașpa peste tot, indiferent de locul în care dai peste ei. îți oferă promisiuni și cuvinte frumoase ca mai apoi să-ți frângă aripile, când ei susțin tare și răspicat că trebuie să „shoot for the moon”. ce lună? ce stele? ce cer? 
     de ceva timp iar mă încearcă sentimentele astea. îmi vine să-mi dau drumul în abis și să nu mai scap cu viață de aici. dacă de fapt abisul ăsta se află în mine și chiar dacă m-aș abandona complet nu aș putea să scap de el? mi-e așa dor de acasă. care casă? aș vrea pentru o singură dată ca pământul ăsta să se oprească, să iau o gură mare de aer și să-mi trag sufletul. simt că mă sufoc.
     încă am atacuri de panică care s-au agravat din ce în ce mai mult când am plecat la facultate. mă doare capul și-mi tremură mâinile. n-am aer. ce e aerul de fapt? de ce nu-l vad? dacă oamenii nu-mi pot vedea rănile înseamnă că ele nu-s acolo??????? dar cum să nu fie acolo?
     leac. am neapărată nevoie de unul împotriva propriei persoane. înainte scriam mult și prost și plictisit și foloseam multe cuvinte doar ca să mă pierd pe mine printre ele. acum n-am mai scris și m-am pierdut în adevăratul sens al cuvântului. de ce fumezi, copilule? de ce ți-ai tuns părul? de ce acum îți curge rimelul? înainte nu te dădeai cu rimel... înainte poate că nu eram eu... sau acum nu sunt eu..

cut you off.

      inca de aseara ma intreb daca ar trebui sau nu sa abordez subiectul asta, dar ma jur ca nu pot sa-l las deoparte, nu-l pot uita. culmea, dupa mai mult de jumatate de an am apucat si noi sa ne revedem. ce am simtit? nimic. cum m-am comportat? ca si cum nu dau doi bani pe tine, iar tu ai observat asta.
     felul in care ai inceput sa te balbai cand m-ai vazut mi-a dat de inteles ca nu te simti tocmai in largul tau. si la urma urmei, cine s-ar simti daca ar fi pus in situatia noastra? nimeni. m-a amuzat teribil faptul ca am regasit aceeasi persoana pe care am lasat-o in galati cand am plecat la facultate. ai sustinut ca te-ai schimbat, dar eu nu cred ca oamenii pot face asta, iti amintesti? iar la cat de mult ai decazut in ochii mei, chiar nu cred ca tu ai fi putut invata ceva din tot ceea ce am facut sau zis eu.
     probabil ai avut un soc cand ai observat ca mi-am taiat parul meu lung. doar asta-ti placea cel mai mult la mine, nu? m-am bucurat ca nu iti place. de fapt, m-am bucurat si cand mi-ai spus ca sunt aroganta datorita felului in care vorbesc, stii? da, cu tine imi permit sa fiu aroganta. tu obisnuiai sa-ti permiti orice. m-a distrat si faptul ca mi-ai explicat cum se simte cand saruti o alta fata. degeaba faci asta daca nu exista o legatura intre voi, la fel cum exista intre noi. noi. ce cuvant indepartat. am fost vreodata noi? nu. doar tu, o persoana mult prea plina de sine si care nu acorda importanta unui lucru pana nu il pierde, si eu. cum eram eu? nu stiu. nu-mi pot aminti. cred ca eram asa cum voiai tu sa fiu.
     ai inceput conversatia intrebandu-ma de facultate, de prietenul meu. mi-ai marturisit ca te-ai uitat pe profilul lui de vreo cateva ori, ca te-ai pierdut si pe al meu, probabil cand aveai prea mult timp liber. de ce-ti mai pasa de ceea ce fac eu, de parerile pe care le am, de oamenii care sunt in jurul meu?
     dupa ce am inceput sa-ti zambesc si sa rad de imaturitatea ta, mi-ai spus ca intotdeauna ti-a placut rasul meu si nu ai realizat asta pana in momentul ala. sa nu mai vorbim de buzele mele, de gura mea. stii de ce-ti place rasul meu? pentru ca nu e fortat deloc. fiindca efectiv cand simt sa rad, rad fara sa ma gandesc cine e in jurul meu. nu imi impun sa impresionez pe nimeni. stii de ce iti placea si de mine? pentru ca nu respectam niciun tipar, nici cand venea vorba de muzica pe care o ascultam, nici cand ne refeream la felul in care ma purtam.
     mi-ai facut complimente dupa complimente. mi-ai spus ca ti-a fost dor de mine. apoi cand ne indreptam spre casa mi-ai marturisit ca m-ai inselat. si culmea, cu cineva despre care eu ti-am spus. dar nu e nimic, stii? m-a deranjat pe moment, iar tu ai observat asta, tocmai fiindca am realizat cat timp am pierdut fiind cu tine, gandindu-ma la tine. nu eram suparata pe tine, ci pe mine. la sfarsitul zilei tu esti un nimeni, iar eu sunt tot ceea ce conteaza, nu? eu eram problema.
     tot ceea ce-mi venea in minte dupa ce mi-ai spus asta era faptul ca esti un dobitoc. nu exista un alt cuvant care sa desemneze mai bine felul in care ai fost si felul in care te-ai comportat tu. chiar si datorita faptului ca ai decis sa imi zici cand aproape ne apropiam de casa mea. evident ca nu am putut sa te las sa scapi asa usor cum te-ai invatat. ne-am mai plimbat un pic, iar tu ai inceput sa-mi zici ca am fost prima si ultima ta dragoste. esti ipocrit. nu iti inseli prima dragoste. daca persoana de langa tine e fix ceea ce vrei tu, daca tu ai tupeul sa o numesti „prima dragoste” si sa o inseli, esti un dobitoc. sau poate sunt eu mult prea batrana. poate am conceptii invechite, dar tu tot un dobitoc esti.
     mai apoi ai spus ca o relatie intre noi doi nu ar functiona. ca tocmai ceea ce iti placea la un moment dat, te deranjeaza acum. cine ti-a propus vreo relatie? cine a adus vorba ca noi macar sa fim prieteni? dar nu te-ai oprit aici, stii? ai inceput sa vorbesti despre relatii, casatorie si toate prostiile care te depasesc. cati ani ziceai ca ai? unde ai trait tu in afara de galati? nicaieri. parerile tale sunt nule. tocmai tu te-ai gandit sa vorbesti despre relatii serioase... tu.
     pe masura ce deschideai gura si ziceai prostii mai mari decat tine, aveam impresia ca nivelul ignorantei tale crestea din ce in ce mai mult, iar in mintea mea era un singur cuvant. dobitoc. pe tine am putut sa te iubesc? pe tine? dar cine esti tu? un nimic. parerile tale sunt efectiv bazate pe frustrarile altor persoane. cand eram impreuna parca gandeai mai rational. acum cand ai ramas singur si nu ai cu cine sa-ti impartasesti ideile, parca ai involuat.
     iar in timp ce vorbeai, ma puteam gandi doar la prietenul meu si la faptul ca sunt extrem de recunoscatoare ca l-am intalnit si extrem de recunoscatoare ca am scapat de o persoana atat de toxica din viata mea, dobitocule. daca ti-as fi raspuns la complimente, nu mi-ai fi zis ca m-ai inselat. daca nu mi-ar fi venit sa rad dupa ce am analizat un pic situatia, nu ai mai fi sustinut ca noi nu am mai putea sa fim impreuna. tu chiar esti un las, dar mai presus de toate, esti un dobitoc.
     nu mai vreau sa mai aud nimic despre tine vreodata. ai fost cea mai mare greseala a vietii mele, dar multumesc domnului ca m-am trezit in sfarsit dupa atata timp. ma bucur ca am inteles cel mai important lucru din lumea asta. sa ma iubesc pe mine. pentru ca, ghici ce. eu contez. si aparent inca am o influenta in viata ta. nu-ti face griji, o sa te ajut eu sa scapi de mine definitiv.

Scrisoare catre Dumnezeu

     am stat mult sa ma gandesc la tine, doamne, si la ce anume as putea sa-ti scriu. cred ca asta este a patra sau a cincea incercare. oare voi reusi sa-mi astern gandurile acum? ramane de vazut... poate o sa te intrebi de ce anume iti scriu numele cu minuscula. pentru mine nu reprezinti ceva superior mie. bunica mea obisnuia sa imi spuna ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea ta, deci am putea fi rude. sau daca nu rude, macar prieteni.
     dar oare nu trebuie sa iti dai acordul, doamne, pentru a fi prieten cu mine? doresti sa imi fii prieten? am citit atatea carti in care numele tau apare mentionat de atatea ori, incat nu stiu cine esti. cred ca am aflat atat de multe despre tine incat nici macar nu pot sa imi dau seama cine ai fost cu exactitate. cand esti prea aproape de un anumit lucru, tre' sa te indepartezi un pic ca sa poti sa il vezi mai bine. am incercat asta, ma crezi?
     m-am apropiat atat de mult de tine in zilele in care mergeam cu bunica mea la biserica sa ma rog tie. nu intelegeam de ce oamenii trebuie sa stea in genunchi cand se roaga. e atat de incomod si ma dor atat de tare picioarele dupa cateva minute. de ce ar trebui sa simtim asta cand ne rugam tie? am sarutat icoanele sfintilor, deoarece asa mi s-a spus ca se face. mi-am facut cruce de fiecare data cand am trecut pe langa o biserica si mi-am scos mainile din buzunare, pentru ca nu se cade sa le tii acolo cand te rogi. m-am gandit la tine inainte de culcare si ti-am multumit inainte de fiecare masa.
     apoi am crescut, doamne, si incetul cu incetul m-am indepartat atat de tare de tine. n-am mai fost la biserica, imi tineam mainile in buzunare si ma rugam tie doar atunci cand aveam nevoie de ceva, iar apoi, dupa ce obtineam lucrul respectiv, imi spuneam ca am reusit datorita mie. oamenii sunt egoisti, stii? se ridica atat de sus si se lovesc atat de tare cand isi dau seama ca nici macar nu s-au indepartat de pamant. cred ca de fapt doar orgoliul le este ranit. suntem fiinte rationale, nu-i asa? atunci de ce cele mai bune decizii le luam pe moment? de ce avem nevoie de acel impuls pentru a face un lucru? de ce nu stam sa meditam inainte, doamne? de ce ne-ai facut in felul asta?
     mereu am trait cu frica de a nu dezamagi persoanele din jurul meu, stii? chiar si atunci cand eu eram dezamagita, nu schitam niciun gest. zambeam amar in sinea mea si treceam mai departe. acum iar ma izbesc de ziduri formate din oameni. si cel mai frica imi este de faptul ca la un moment dat s-ar putea ca eu sa fac parte din zidul respectiv si nici macar sa nu constientizez asta, stii? daca in momentul in care nu voi mai avea prea multa viata, ma voi uita in urma si voi realiza ca nu am facut nimic demn de tinut minte, doamne? imi vei mai da putina viata, doamne? oare voi merita?
     imi este foarte frica de faptul ca s-ar putea ca tu sa nu existi. nu suport gandul ca nu ar exista binele si raul, dreptatea si judecata, ca nu ai exista tu. daca tu nu existi, atunci ce e adevarat pe lumea asta? de ce avem nevoie neincetata sa credem in ceva? am auzit ca tu esti de fapt speranta. intotdeauna oamenii se vor ruga la tine cand vor trece printr-o cumpana, dar nu mi se pare deloc drept, doamne. de ce sa se gandeasca la tine doar atunci cand au nevoie de ceva?
     m-am indepartat atat de mult de tine incat am uitat cum sa ma mai intorc de unde am plecat. am stat mult si te-am condamnat, dar apoi m-am gandit ca eu ti-am dat drumul la mana, doamne. eu te-am pierdut si tot eu te pot regasi. dar unde esti? de ce e asa de greu sa dau de tine? de ce nu imi dai ceva palpabil? de ce nu-mi dovedesti sa existi? DE CE? de ce de ce de ce?
     acum insa ma gandesc la tine mai des ca oricand. sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce mi-ai oferit tu. sau oare mi-am oferit eu singura lucrurile astea? nu conteaza. tu m-ai ajutat prin simplul fapt ca ma pot gandi la tine cand fericirea atinge cote maxime, nu ma mai pot opri din zambit si am impresia ca m-am ridicat cu 3m deasupra solului. tu mi-ai dat in cale oamenii potriviti la momentul potrivit ca eu sa pot fi ceea ce sunt azi. presupun ca am fost dintotdeauna prieteni, nu?
     doamne, ma poti indeparta de tine de atatea ori, dar te rog ca in cele din urma sa ma ajuti sa-mi gasesc calea. de restul detaliilor vor incerca sa ma ocup eu cum pot mai bine. si daca nu voi reusi intotdeauna, mai trimite-mi cate un indiciu. o sa incerc sa citesc printre randuri cuvintele scrise cu minuscula.

ganduri fugare.

     m-am tot luptat de vreo cateva ori cu sentimentul asta. am stat si m-am gandit daca sa iti scriu sau nu vreun mesaj. dupa ce am reusit sa compun vreo cateva randuri si le-am recitit, am decis sa le sterg si sa uit de tasta enter. daca ai fi avut nevoie de raspunsuri, ai fi dat de mine, nu?
     sau poate influenta pe care o au unele persoane asupra noastra nu este resimtita decat atunci cand incepem sa o alungam noi insine. mereu am avut tendinta sa ma gandesc prea mult la lucruri care aveau legatura cu alti oameni si nu ma gandeam destul la ceea ce avea legatura cu mine. am descoperit ca dau cele mai bune sfaturi altor oameni, dar nu le pot urma.
     acum vreo cativa ani, tot ceea ce mi-ar fi trebuit era o persoana care sa ma asculte si care sa ma traga de maneca in clipa in care o luam pe campii. cred ca noi insine stim cel mai bine raspunsul la propriile noastre intrebari. tot ce trebuie sa facem e sa ne auzim ca le spunem cu voce tare, ca ni le asumam, iar daca asta ne face fericiti, chiar nu mai conteaza.
     probabil nu intelegi de ce am scris asta. la un moment dat m-am pierdut de-a binelea si tot ceea ce mi-as fi dorit atunci ar fi fost sa imi spuna cineva ceea ce vreau eu sa iti zic. poate sunt egoista. poate am scris astea pentru mine. poate as fi vrut sa primesc eu randurile astea candva. sunt atat de multe motive si am ajuns la concluzia ca fiecare are motivul lui pentru orice lucru marunt pe care-l face. putem privi acelasi obiect si totusi perspectiva noatra sa fie atat de diferita...
     cred ca m-am intors acum o saptamana in orasul asta plin de amintiri. am reusit sa dau de cativa oameni pe care i-am neglijat cu anii si sa retraiesc anumite stari sufletesti. m-am lovit de dorinta de a intoarce timpul pentru a schimba anumite decizii care mi-au influentat radical viata. dar ce poti face cand totul e trecut?
     intotdeauna am crezut ca tipilor le place genul ala de fata sigura pe ea, care nu se ferea din a bea bere si cu care puteau vorbi la fel cum discutau cu prietenul lor cel mai bun. am incercat sa ma schimb atat de tare pentru a multumi toate persoanele din viata mea si am uitat cum eram eu de fapt. mi-am lasat unghiile lungi pentru ca la un moment dat o persoana mi-a spus ca adora asa ceva la o fata. n-am stat pe ganduri si le-am lasat sa creasca, cu toate ca nu mai puteam canta la chitara. apoi altcineva mi-a marturisit ca nu ar trebui sa mai ies din casa fara sa ma machiez. mai tarziu un alt om mi-a zis ca ar trebui sa pun pe mine haine mulate, ceva care sa-mi scoata corpul in evidenta. si-am adoptat toate aceste lucruri.
     liceul este unul dintre cele mai supraestimate lucruri din adolescenta noastra sau cel putin asta e parerea mea. aici trebuie sa te schimbi doar pentru a te integra. imi place sa cred ca am reusit sa pastrez putin din mine, dar mereu cand aveam o relatie, uitam sa ma gandesc la propria persoana. mi-am amintit asta atunci cand un prieten foarte apropiat mie mi-a spus ca omul la care am tinut cel mai mult in liceu si-a facut o alta prietena si mai apoi s-au despartit. stii care a fost singura intrebare pe care i-am pus-o? ce zodie este ea.
     si atunci m-a lovit. leu. stiu ca ne plimbam pe la papadie cand am intrebat asta, iar faptul ca vantul ala de decembrie dansa pe langa mine m-a facut sa imi pun si mai multe intrebari. oare ce asteptari avea el de la ea? oare ce a simtit ea? oare ce si-au spus? oare au retrait aceleasi lucruri? oare si ea e cea care tine cel mai mult la relatia respectiva? oare oare oare. dar n-am spus nimic. ceea ce este intre doi oameni trebuie sa ramana acolo. sacru si profan, nu-i asa?
     cred ca m-am pierdut iar in prea multe cuvinte. am tendinta sa tastez mult si prost. poate te gandesti ce rost are sa imi pierd timpul cu asa ceva. cred ca asta este felul meu de a-mi lua revansa de la prostiile pe care le-am facut. poate asa incerc eu sa fac pe altcineva sa constientizeze anumite lucruri pe care eu nu le-am inteles. mi-as dori ca fiecare persoana sa se puna pe primul loc in orice situatie. eu nu am facut asta. prietenul meu cel mai bun nu a facut asta. poate tu o sa faci asta. daca nu ai tu grija de tine si nu iei tu cele mai bune decizii pentru tine, nu o sa o faca nimeni altcineva.
     stiu ca probabil suntem obisnuiti cu atat de multa rautate incat devenim sceptici intotdeauna cand cineva incearca sa ne ajute. e greu ca un om necunoscut sa se apropie de tine. am realizat asta abia atunci cand am plecat din orasul meu natal si m-am dus sa traiesc singura intr-un loc in care nu cunosteam pe nimeni. dar stiu cu siguranta un alt lucru. bunatatea nu ar trebui condamnata sub niciun fel. indiferent pe ce cale vine ea spre noi. daca dorim sa o lasam sa intre pe usa, asa o sa se intample, iar daca nu... atunci sa speram ca tot raul o sa fie spre bine.