cand iubesti pe cineva, e imposibil sa mai primeze logica.
el trebuia sa fie fericit, indiferent cat m-ar fi costat pe mine asta.
`la revedere,te iubesc.` acesta a fost ultimul meu gand.
si apoi mi-am pecetluit cu grija inima.
a doua zi dimineata m-am uitat la cearcanele adanci si la fata-mi trasa din oglinda, sprijinta cu palmele de chiuveta. am lasat apa sa curga. am tras adanc aer in piept si am incercat sa ma vad cu adevarat. una este sa te uiti la problemele altora. alta este sa te uiti la propriile probleme. daca sentimentele si asteptarile faceau dificil de citit fata cuiva drag, cat de multe puteai citi pe propria fata? unul dintre lucrurile surprinzatoare pe care le-am descoperit in aceasta dimineata in timp ce-mi priveam fata in oglinda a fost ca fata mea nu-mi este atat de familiara ca altele. da, m-am uitat destul de mult la ea, in decursul anilor. dar fata mea nu era asa de inradacinata in creierul meu cum erau alte chipuri dragi. am descoperit o relatie amuzanta cu fata mea.[ da,de acum devine grav.] o voiam si nu o voiam minunat de frumoasa. o priveam cu dorinta de a a gasi o fisura cara sa ma arunce dintr-o categorie intr-alta, nu sa mai stau asa..pe margine. m-am uitat cu teama ca nu voi reusi sa gasesc acea fisura. oricum, de obicei, nu o gasesc. era cam cum spusese Tolstoi in Ana Karenina despre toate familiile fericite care seamana toate unele cu altele. simt, intr-un mod ciudat, ca toate fetele frumoase sunt asemanatoare- cinstit, just, exact. ceea ce le separa este uratenia si tristetea. nu am gasit totusi asa de multa uratenie obiectiva in fata mea. dar tristetea este evidenta. in timp ce am inceput sa trasez o linie groasa cu dermatograful negru pe pleoapa superioara stanga am observat ca am aspectul unei persoane care astepta. oare eu ce astept? pe "el", desigur. cel care este mereu acolo si eu il evit in mod intentionat. inca il astept sa se intoarca la mine, chiar daca el nu are de gand sa o faca. sunt inca preocupata de ceva ce nu se va intampla. sunt buna la asteptat. este un lucru trist sa fii bun la asteptat, totusi. "elibereaza-ma!", l-am implorat fara cuvinte. am nevoie sa ma desprind de el. am nevoie sa-mi continui viata. poate chiar sa ma indragostesc din nou. [ ?! ] este usor sa-ti doresti sa renunti la tortura, la inima franta si la "el" cel absent. cel putin, parea a fi usor. dar exista un clenci. ca sa lasi durerea sa plece, trebuie sa renunti si la alte parti: la sentimentul ca cineva are nevoie de tine. la sentimentul de a fi dorit si la sentimentul de iubire. nu de suferinta ma agat eu de bunavoie, ci de amintiri. ma agat de un lucru pretios. dar acest lucru pretios ma condamna, irevocabil, suferintei. il asteptam pe "el" sa vina la mine. il asteptam sa ma elibereze. traiam linistit, pasiv, la marginea vietilor mai importante ale altor oameni. ocupam locul pe care mi-l lasau ei. nu-l mai pot astepta pe el. acesta era lucrul pe care l-am citit pe fata mea, surprinzator de luminoasa din oglinda. exista o singura persoana care ma poate elibera, si tocmai priveam acea persoana drept in fata. am tras adanc aer in piept si mi-am pus binecunoscutul zambet pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu