tu nu mă ierţi că ţi-am făcut rău,eu nu te iert că mi-ai făcut bine.

     răneşte-mă cât de tare poţi. aruncă-mi în spate cele mai otrăvite săgeţi pe care le ai,apoi vino în faţa mea să-mi spui cele mai dureroase cuvinte în timp ce mă priveşti cu ura şiroindu-ţi pe bărbie. ia cuţitul iubirii noastre apuse şi înjunghie-mi inima. n-o să-mi pese fiindcă sufletul imi e de mult plecat,iar sângele care mi se va prelinge pe piept nu mă va deranja în niciun fel.
     apucă-mă de păr şi trânteşte-mi corpul fragil de toţi pereţii pe care-i întâlneşti în calea-ţi. jupoaie-mi încetul cu încetul haina indiferenţei până ajungi la dragostea pe care ţi-am purtat-o cândva. rupe-mi de pe buze fiecare sărutare care ţi se cuvine doar ţie.
     ridică-mă din colţul întunecat în care mi-ai permis să sângerez pentru a mă arunca în acelaşi loc câteva minute mai târziu. fură-mi fiecare gram de demnitate. bate-ţi joc de orgoliul meu rănit şi strigă-mi tare şi răspicat în fată că nu-ţi ajunge nimic din ceea ce-ţi permit să faci cu mine, apoi pleacă. lasă-mă să mă bucur de propriul infern, de propria suferinţă,de propria neputinţă.
      ...însă n-o să faci asta, nu? dacă vei pleca ,vei dispărea doar din câmpul meu vizual pentru câteva secunde. ai să te întorci să-mi batjocoreşti alegerile iar, să-ţi împrăştii nenorocirea asupra-mi din nou. nu mă vei lăsa să sufăr în tăcere deoarece ştii cât de mult ador asta. îmi cunoşti această latură meschină mai bine decât oricine şi nu-mi dai dreptul să mă bucur de ea. eşti demonul meu,dar nu mi-e frică de tine. m-am dăruit ţie în întregime şi nicio urmă de regret nu-mi umbreşte chipul.
      chinui-mă până la moarte dacă-ţi face plăcere. promit că nu am să mă plâng şi nu am să-ţi dezvălui vreodată golurile pe care le-ai lăsat în mine. nu vei şti ce impact ai tu asupra-mi.
       bucură-te,însă, şi cinsteşte-te,înger alungat din ceruri. în seara asta sunt a ta.

tonight i am sad,tonight i am lonely.the demons are screaming and i need you to hold me.

     fiinţă demnă de milă. scursură a societăţii. personaj istoric ratat de a cărui existenţă lumea nu-şi va aminti peste vreo 3 ani.meriţi să fii călcata în picioare fără pic de milă.ar trebui să plângi în hohote când te aşezi seara în patul tău la fel de mizerabil precum propria-ţi persoană, însă intelectul tău cu mult inferior nu-ţi permite să conştientizezi că-ţi pierzi viaţa degeaba în fiecare minut în care te crezi deasupra tuturor. tu nu ar trebui să ai dreptul la fericire. cearcănele din jurul ochilor mei ar sta mult mai bine pe faţa ta hidoasă fiindcă ţi-ar trăda cu uşurintă caracterul.
     plângi,a? un alt act jucat cu aceeaşi încercare patetică de a ieşi din anonimat. doar persoanele inferioare ţie se pot opri să-ţi admire lacrimile false, dar îmi vine greu să cred că poţi da peste o astfel de persoană, însă probabil sunt mai mulţi proşti decât oameni. ai avea pentru cine juca această scenă de prost gust. eşti un nimic fiindcă nu poţi nimic. cu toate astea eu am gândurile pătate de cuvinte înjositoare pentru tine. te-am visat aseară făcând aceeaşi greşeala iar şi iar.. iar şi iar... iar şi iar..
     sufăr din ce în ce mai mult în vise fiindcă sunt nevoită să-mi trăiesc realitatea mizeră. neliniştea mi-a invadat camera fără ca eu să pot face ceva pentru a o opri. doar în vise mă mai pot îngrijora,doar în vise mai pot plânge,mă mai pot zbate,mai pot ţipa, îmi mai pot face simţită slaba prezentă..
     în realitate sunt moartă. unghiile mult prea lungi se agată cu disperare de sentimentele mele de orice fel. mi-alunecă cu uşurintă printre degete de parcă nu sunt demnă de ele. pica pe care am purtat-o mi-a consumat prea mult suflet. am ţipat de prea multe ori,iar acum voce nu mai am...
     sunt la graniţa pe care nu mă gândeam că aş mai putea-o trece vreodată şi totuşi... e toamnă iar..

it's 4am. you're sleeping. i'm crying.

     şi mergând pe acea alee întunecată, priveam drumul fără ca măcar să-l văd. gândurile mele zburau prea departe,iar eu încercam să fac tot posibilul pentru a le ţine aici,aproape de mine, şi nu reuşeam. nu ştiam de ce lacrimile mute-mi inundau ambii obraji. nu-mi aminteam unde a dispărut fiinţa aceea atât de puternică acum câteva luni şi cum de figura aceasta demnă de milă i-a luat locul.
     ochii-mi erau mult prea obosiţi şi secaţi de lacrimi,dar cu toate acestea plângeam fără a fi capabilă să mă opresc. îmi repetam întruna aceleaşi cuvinte, iar linistea-mi apăsa din ce în ce mai greu pe suflet. "te-a abandonat. te-a abandonat. te-a abandonat."
     ştiam deznodământul încă din momentul în care am privit în urma mea şi l-am văzut dispărând în întuneric.. obişnuiam să mă uit după oamenii dragi mie când aceştia plecau fiindcă ştiam că vor reveni mereu, până într-o zi în care unul dintre ei nu s-a mai întors..singura imagine păstrată a fost cea a spatelui său îndepărtându-se de mine, devenind din ce în ce mai mică şi pierzându-se în calvarul ăsta numit viaţă.
     deşi a făcut tot posibilul pentru a-mi alunga fiecare gând care nu-mi dădea pace, acest lucru a fost în zadar. faptul că o persoană pentru care mi-am anulat toate planurile, şi datorită căreia număram fiecare secundă până în momentul în care aveam să ne întâlnim,mă amâna, era de neconceput. când buzele mele le-au atins în sfârşit pe ale lui, nu am mai ajuns pe aceleaşi culmi ca până atunci. nici măcar nu m-am desprins de pământ. o altă ieşire în faţa lui nu mi-am mai permis. eram mult prea obosită şi sătulă de toate cele întâmplate şi de nenumăratele şanse pe care i le-am acordat şi din care el nici măcar nu s-a străduit să înveţe ceva.
     merita o seară în care să se distreze, departe de mine.. însă în prostia mea am crezut că mă va conduce acasă măcar , dar s-a mulţumit doar să mă întrebe dacă mai am planuri pentru seara respectivă sfidându-mi încercările de a amâna totul pentru a-mi petrece întreaga seară cu el... nu.. le-am anulat pe toate, dar cum putea o persoană mândră ca mine să recunoască asta? nu puteam protesta tocmai acum. cărţile erau deja făcute, iar eu aveam o mână proastă. cele pe care le deţineam nu erau bune de nimic..
     astfel am ajuns acasă mult mai goală decât am plecat şi cu o singură întrebare ,după ce picioarele m-au purtat mai mult decât a fost nevoie în timp ce mintea nu a încetat vreo clipă să se gândească la el .dacă eu am fost în stare să-ţi dăruiesc galaxii întregi, tu de ce nu ai putut să-mi oferi măcar o stea amărâtă?