imi pare rau de noi cateodata. imi pare rau ca ne-am pierdut, ca incet incet, amandoi am devenit niste ucigasi si ne-am omorat juramintele si dragostea. imi pare rau ca n-am stiut sa-ti pretuiesc iubirea, s-o tin langa mine si sa o ajut sa creasca. imi pare rau ca nu te-am iubit cum trebuia, si cum meritai. imi pare rau ca nu pot sa dau drumul putinelor amintiri ce ma mai leaga de tine. imi pare rau, si nu vreau sa cred ca e prea tarziu pentru noi. imi pare rau ca nu ti-am spus niciodata `` te iubesc.``
-Cand o sa se intample, iti voi spune...
era un sentiment de frica ce nimeni si nimic nu l-ar fi putut face sa dispara. el a plecat si sunt sigura, chiar mai-mult-decat-foarte-sigura, ca nu se va mai intoarce. totusi, inima aia a mea amarata, s-a frant de prea multe ori pentru a mai rezista unei singure batai, asa ca s-a dus. sper ca-ti dai seama ce mi-ai daruit, fiindca eu nu am cuvinte sa-ti spun.Doamne, nu mai am cuvinte. Efectiv, ma pierd si cad in niste taceri infernale si stupide cand te vad. Ma sperie asta, ma sperie tot. Mi-e doar frica, love. Iubesc acele dimineti cand respiratia ta se joaca in parul meu si buzele tale imi devin ceas desteptator. Asta pana cand zbarnaie telefonul acela blestemat si gasesc perna din stanga rece si neprimitoare.
Sunt un copil naiv caruia ar trebui sa i se interzica visurile.
el dispare. mana se ridica din nou. nici un sunet, apoi, o moneda zbarnaie intr-un buzunar, ori o cheie sau un inel de chei, ori un pas. Am ramas pe banca aia visinie, invaluita intr-o esarfa de matase, ce inca mai pastra mirosul tau. Imi aprinsesem o tigara si ma uitam pierduta in gol. Nu se mai vedeau nici urma pasilor tai si golul enorm ce l-ai lasat in urma ma secatuia de fiecare respiratie. M-am intrebat de multe ori cum as putea trai intr-o lume in care tu nu ma iubesti. O lume in care nu pot trimite send unui “te iubesc”, ca de buna-dimineata, o lume in care nu o sa ma mai ascund in bratele tale protectoare si sa astept sa “treaca” si sa devina”bine, ba chiar excelent”, asa cum imi promiteai de fiecare data. Nimic nu se compara cu realitatea. Clipa in care te-ai ridicat si ai plecat nepasator, fara sa te uiti macar o singura data in urma, mi-a frant inima. Era ca si cum as fi pus mana pe inima unei fiinte foarte dragi, temandu-ma ca in orice clipa ar fi putut inceta sa mai bata. Numai ca de data aceasta, era inima mea. Inima mea, sfasiata in mii de bucatele de tine. N-am putut sa ma ridic. N-am putut sa ma adun, sa ma reculeg, sa plec din locul acela plin de alte amintiri fericite, ce le-ai intinat tu acum c-o privire rece. Credeam ca poate daca raman acolo si te astept, ai sa te intorci, si-ai sa-mi aduci un zambet, o raza de soare, o steluta, o scoica, o frunza aramie, orice, numai sa vii tu inapoi. Ce ne-ai facut, love? Cum ai putut? Ma ucide gandul ca intr-o zi ai sa uiti ca am fost “noi”. As face orice, numai nu-mi lua iubirea ta. Cand am plecat eu, ca un copil prost ce am fost, ti-am lasat inima mea cu tine. Acum , cand ai plecat tu, definitiv si irevocabil, spre deosebire de mine, ti-ai luat inima cu tine.
Si-apoi? Ce s-a intamplat dupa ultima pagina?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu