reminder: cumpără un stetoscop

     am zile și zile. zile mai puțin bune și zile mai puțin proaste. astăzi este una dintre acelea când aș vrea orice, doar să nu mai simt că stau pe loc. întotdeauna mi-am ocupat mintea cu câte un lucru, fiindca mi-a fost enorm de frică să mă las înghițită de vidul din sufletul meu. acum am realizat că trebuie să fac o pauză, să respir și să încerc să repar ce a fost ignorat de atât de mult timp. 

     trebuie să îmi despic încet cutia toracică, să aduc stetoscopul și să ascult. teama mea cea mai mare este că voi auzi atât de multe lucruri care îmi displac și nu voi ști de unde și cum să încep. 

     am văzut recent un tiktok care spunea că persoana de astăzi este omul lângă care tu din copilărie te-ai fi simțit în siguranță. și am plâns. m-am dus în baia de la birou și am plâns.

bună, numele meu este bianca și astăzi am pierdut cel mai important om din viața mea

The Mono Jacks - Infinit 

     nu am mai scris pe aici, nu fiindca nu am mai avut nimic de spus, ci tocmai că s-au întâmplat atât de multe lucruri încât nu am vrut să le pun pe hârtie, de teama de a nu realiza inevitabilul. totul s-a terminat și, spre deosebire de dățile trecute când am condamnat lumea și persoana din fața mea, singurul om care este vinovat de punctul în care mă aflu acum sunt eu. 

     am scris atât de multe povești ale oamenilor pe care i-am întâlnit în ultima perioadă, dar am uitat să vorbesc despre povestea mea. o să încerc să recuperez timpul pierdut și o să mă chinui să pun sentimentele în câteva rânduri. poate ajung să înțeleg cum s-a ajuns aici. 

     bună, numele meu este bianca și astăzi am pierdut definitiv cel mai important om din viața mea. niciodată nu m-am gândit că o să ajung în momentul în care nu mai am nimic de făcut. întotdeauna am trăit cu gândul că orice vrei se poate întâmpla, asta dacă îți dorești suficient de tare lucrul respectiv și lupți pentru el. astăzi a trebuit să mă ridic de la masă, să-mi accept înfrângerea și să încerc să trăiesc să exist mai departe. 

    am obosit să-mi plâng de milă și m-am săturat să găsesc scuze pentru ceea ce sunt și modul în care privesc lumea din jurul meu. astăzi vreau să îmi asum fiecare cuvânt spus la nervi, fiecare ceartă, fiecare bătălie în care mi-am lăsat orgoliul să se implice, fiecare lacrimă provocată celei mai dragi persoane din viața mea și mai ales fiecare suferință și fiecare secundă pe care ai pierdut-o cu gândul la mine. știu, nu ai nevoie de scuze. până acum am încercat să las acțiunile să vorbească pentru mine, dar ceea ce am putut să fac nu s-a comparat cu lucrurile rele cu care te-am chinuit. 

    ai obosit, am obosit și ne-am pierdut pe parcurs în neputința de a ne regăsi. n-am mai avut liniște, n-ai mai avut liniște. n-am mai avut iubire, n-ai mai avut iubire, cu toate că susții în continuare că mă iubești. ții la un om pe care nu ți-l mai dorești în preajmă și lângă care nu-ți mai vezi viitorul. eu iubesc o persoană care nu mă mai poate iubi, tocmai din cauza felului meu de a fi. ce mai e de făcut? 

    ne strângem lucrurile pe care le avem, le punem la adăpost în cutia cu amintiri și sperăm că decizia asta e cel mai bun mod de a încheia o relație cu atât de multe urcușuri și coborâșuri. nu știu dacă ne-am întâlnit prea târziu sau prea devreme. nu mai pot afirma cu siguranță nimic. mi-aș fi dorit doar să te fi strâns în brate puțin mai tare și să te fi sărutat puțin mai apăsat în momentul în care ne-am văzut pentru ultima dată. restul rămâne în aer...

    

    

bday girl

     azi e ziua mea, ca să vezi. fac 23 de ani și am impresia că sunt în cel mai de jos moment al vieții mele. mi se pare că trăiesc degeaba, că nu am un scop anume, iar ce am făcut până acum nu e suficient. cineva a făcut mai mult. cineva probabil că a făcut mai puțin, însă niciodată nu ar trebui să mă compar cu o astfel de persoană.

     am foarte multe probleme pe care le las acolo și uit cu zilele de ele, sperând ca la un moment dat să se rezolve singure. ar trebui să am măcar o zi pe săptămână în care îmi dau carnea jos de pe oase, mă dezbrac de ambalajul ăsta, și imi recunosc neajunsurile. să mă uit la mine, să mă întorc pe toate părțile și să îmi spun că nu este vina mea pentru că am ajuns cine sunt astăzi. că așa am reușit să gestionez situația și asta a fost singurul mod în care am putut supraviețui. 

     ar trebui să mă uit în oglindă și să-mi zic că cicatricile pe care le am nu mă definesc. faptul că am fost abuzată fizic și psihic de ai mei nu a fost din vina mea. momentul în care cineva drag mie m-a bătut și mi-a strivit demnitatea nu a fost din vina mea. lucrurile nasoale pe care mi le-au făcut alții nu au fost din vina mea. și totuși, cum să nu fie vina mea, dacă eu nu am făcut nimic să le opresc? 

     m-am săturat să aud de nenumărate ori faptul că ar trebui să schimb ceva când nu-mi place în ce punct al vieții mele s-a ajuns. eu nu pot să fac asta, fiindcă dacă acord prea multă atenție gândurilor mele m-aș sfărâma în mii și mii de bucățele și nu aș mai ști cum anume să fac o persoană din multitudinea de lucruri care oricum nu se potrivesc...

liniște

cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei? să fii tu cel care primește un telefon și persoana care înseamnă totul pentru tine să-ți spună că s-a terminat... ca a îndurat destule, iar tu nu ți-ai dat silința. cum e să te gândești că nenorocita asta de zi, săptămână, lună, viață ar fi putut merge altfel? cum e să îți treacă din nou prin cap faptul că ești o persoana greu de iubit? că nimeni nu o să poată ține la tine și nimeni nu o să vrea să te aibă prin preajmă pentru totdeaua? cum e să te simți ca și cum te sufoci fiindcă te strângi de gât cu propriile mâini?
îți spui eu, fiindca am tot fost pe acolo în ultima perioadă, însă nu cred că a apucat cineva să observe. totul se duce dracul încetul cu încetul, iar ce-i cei mai greu de îndurat este tocmai faptul că tu singur ești motivul suferinței tale... dar dacă nu sufăr, de unde știu că trăiesc? dacă nu mă doare tot corpul, de unde știu că mai sunt în viață?
cred că persoana toxică din toate relațiile am fost eu însămi. întotdeauna a fost mult mai ușor să pasez vina pe oamenii care încercau să mă suporte, fiindcă asta am învățat. așa am crescut, iar alt mod de a iubi nu știu. nu am fost învățată cu altceva și nu știu cum este să ai pe cineva lângă tine care va fi acolo indiferent de orice...
nu știu nimic. nu vreau să știu nimic...

nu ți-am cerut niciodată să stai...

doar în vis ți-am întins mâna zicând „hai”
sperând c-o să m-alegi
visul a devenit coșmar și în el ai ales să pleci.

eu nu ți-am cerut niciodată să stai...
nu ți-am cerut niciodată să pleci...


    stăteam în camera mea de cămin, mult prea albă pentru gustul meu și pierdeam timpul. în ultima vreme tot pierd timp... oare dacă fac bilanțul tipului pierdut gândindu-mă la tine va ajunge la aceeași valoare ca cel pe care l-ai petrecut tu cu mine-n minte? oare câți oameni se gândesc unul la altul, dar din cauza orgoliului nu spun niciodată nimic? oare e mai bine să taci?
    cred ca asta e unul dintre defectele mele cele mai mari... când sunt rănită nu pot să tac. când un gând nu îmi da pace, nu pot să mă las pradă abisului ăstuia fără de scăpare. când ma doare trebuie să stau singură. oamenii nu trebuie să vadă ce răni te dor, nu-i așa? dacă aș vrea să le vadă, atunci mi-aș purta corpul gol în lume, fără nicio jena, dar semnele mele trebuie ascunse de trecătorii ăștia care vânează vulnerabilitatea...
    eu nu trebuie să fiu slabă. eu nu trebuie să plâng. eu nu trebuie să las pe nimeni să mă vadă în astfel de situații. de ce? fiindcă mila nu se numără printre lucrurile pe care vreau să le atrag asupra mea... așa că mai bine să fiu displăcută. pentru ce? pentru că trebuie să fiu rea atunci când simt că slăbiciunea-și face simțită prezența.
    am momente scurte în care sfâșii tot ce este în jurul meu și apoi stau și plang singură... de ce? pentru că ceea ce distrugi nu mâinile goale, tot cu mâinile goale trebuie să repari, iar rănile din palme nu-ți dau pace... îți amintesc constat de faptul că te-ai pierdut pe moment...
     așa că nu te uiți la ele. încerci să îți folosești orice altceva pentru a repara ce ai stricat, dar nu te descurci atât de bine pe cât puteai... iar mâinile te dor fiindcă ai sfărâmat în palme întreaga ta speranța...
     dar nu-ți face griji... nimeni nu știe că ești slabă acum...

„a trecut un an...”

acum un an stăteam în vechiul meu birou, la același calculator, scriind un articol despre un eveniment ce avea să apară pe bizbrasov.ro, când persoana care m-a învățat tot ce știu din punct de vedere profesional a deschis ușa, mi-a întins prima revistă în care am scris vreodata și a ieșit în curte să-și fumeze țigara. am rămas singură în încăperea mult prea mică pentru gândurile mele agitate și am privit îndelung coperta colorată... liniștea mi-a ajuns până în oase, iar primul impuls a fost să fac o poză și să o trimit. cui? mamei mele. am adăugat textul „a ieșit revista!” și am apăsat enter.

astăzi, aceeași persoană mi-a oferit aceeași revistă. coperta s-a schimbat, la fel și biroul meu, iar sticla de apă mereu prezentă s-a transformat în cana turcoaz de cafea ce stă în permanență în stânga micului ecran luminat. culmea, am același sentiment de fericire care m-a cuprins anul trecut, iar eu, la fel ca atunci, i-am trimis mamei mele o poză. de data aceasta însă, textul a fost diferit: „a trecut un an...” și am apăsat enter.

povești despre oameni, viață și sori ce și-au pierdut căldura

     te-ai simțit vreodată ca și cum totul începe să se destrame în jurul tău? parcă întreaga bătălie are loc în torace, în piept, în suflet și când te uiți ce e în jurul tău, nu vezi nimic... nimic de care te poți agăța... nici măcar o mică luminiță de la capătul tunelului...

     cândva aveai un soare care strălucea doar pentru tine și te ocrotea cu căldura pe care o emana. îți mângâia părul, fața, buzele, iar în momentul ăla, oricât de greu de îndurat ar fi fost situația, îți spuneai că mai poți să înduri un pic.. doar un pic..

     dar acum e iarnă și el a obosit. sau poate că tu i-ai furat toată căldură, fără ca măcar să îți dai seama de asta. dacă iarna vine în fiecare an ca să îi ofere soarelui prilejul de a se reîncărca? dar dacă dragostea soarelui pentru un simplu muritor dispare încet-încet și din cauza asta se răcește totul? dacă, pentru a fi cald mereu, soarele trebuie să iubească continuu? poate că soarele meu nu mai are dragoste de împărtășit...

     bunicul meu va muri... iar eu nu știu cum anume ar trebui să mă simt în situația asta... nu cred că mă deranjează atât de tare, dar regret că n-am apucat să petrec mai mult timp cu el, să îmi spună povești... niciodată nu mi-a spus vreo poveste. niciodată nu cred că a reținut ziua mea de naștere. niciodată nu m-a sunat să mă întrebe ce fac și dacă sunt bine... vorbeam doar în momentul în care soarta făcea în așa fel încât să fim obligați să ne întâlnim... și totuși... dacă ar fi avut și el povești despre sori care și-au pierdut căldura? dacă și el a fost la un moment dat unul dintre ei?

     tata se simte neputincios și văd că nu are cu ce să-l ajute... trebuia să i se doneze sânge bunicului, dar el nu avea grupa potrivită... eu o aveam și, la dracu, eram în locul asta din care nu pot sa ajung la ei nici măcar cu o vorbă bună, fiindcă nu știu ce anume aș putea spune în situații ca asta....

     ceea ce mă înfundă și mai tare în abis acum e faptul că, pentru câteva ore, mama nu a mai putut să se miște. i-a amorțit toată partea stângă și nici acum nu poate ține cana în mână așa cum o făcea înainte. și mă sună să îmi spună despre asta și plânge și mi se rupe sufletul... iar eu îi spun că totul o să fie bine și după ce închid telefonul mă pun să plâng... de ce plâng? nici eu nu știu...cred că plâng pentru bunicul, pentru tata și pentru mama... și mai plâng si pentru soarele meu care se răcește pe zi ce trece... dar mă jur că încă mai pot să îndur un pic... trebuie să mai pot...