Amar septembrie

  Te cunosc de mult, ţi-am învăţat privirea de om îngrijorat şi ţi-am memorat ochii trişti, ştiu când te prefaci şi  îţi citesc nemulţumirea în cele două cute după fruntea lată. Nu-s nici o maniacă şi nu te-am urmărit in veci deşi foarte greu m-am stăpânit atunci când setea de tine mă stăpânea. Ştiu în schimb că nu ţi-ar fi plăcut niciodată să mă vezi aşa, slabă, nestăpână pe mine şi de ce nu, disperată ? În ochii mei creşti căci un bărbat care nu-şi doreşte o femeie disperată şi apreciază mândria unei femei se respectă pe el însuşi. Nu-mi fac griji căci ştiu că niciodată nu mă voi lăsa călcată in picioare de un bărbat, iar dacă el va lupta alături de mine ca asta să nu se întâmple niciodată, cu atât mai bine!
 Am ştiut mereu atunci când te măcina ceva şi-am fost perfect conştientă că nu-s eu aia. Şi da, mi-am dorit să fiu eu motivul pentru care stai cu telefonu in mână, motivul pentru care zâmbeşti uitându-te în gol, motivul pentru care fumezi ţigare după ţigare şi motivul pentru care trănteşti portiera nervos şi pleci...habar n-am încotro.Mi-am dorit mai mult ca orice să fiu motivul pentru care dai din picior nervos şi motivul pentru care plângi.Da, să plângi..să plângi să te simt egal...
N-am renunţat la el, l-am simţit o parte din mine chiar şi atunci când mi-a lipsit cu luniile, când dispărea zile întregi şi mă abandona. Este o parte din mine, l-am acceptat atunci când am început să-l cunosc şi-l cunosc atât de bine încât  nu-o pot nega, nu pot nega partea din el existentă în mine cum nu-i pot ignora bagajul de emoţii cu care a venit.
 I-am întălnit privirea acum câteva zile în urmă şi am vrut să mă regăsesc, să caut în el partea care e prezentă şi-n mine..însă n-am găsit-o şi odată cu ea m-am pierdut pe mine...mi-a zdrobit inima să ştiu că m-a pierdut într-un mod atât de nemilos...mi-am simţit sufletul ştrangulat de remuşcări pentru prima dată şi tot corpul inundat de valuri şi valuri de dezamăgire...mi-a plâns sufletul de mila lui şi de dorul ochilor ce nu-i vedeam aşa goi odată. E secat la fel ca mine şi nu mai văd nimic ne mai întâlnit la el.. căci m-a pierdut şi a facut-o după ce lungi  zile m-a păcălit şi m-a făcut să sper că într-o zi mă va lăsa să-mi reîntregesc sufletul, ştiam că n-aveam cum s-o fac fără consimţământul lui, făra sentimentele ce mi le-a dăruit retrăite oricât de dărâmătoare ar fi fost ele aş fi făcut-o la gândul de a-mi recupera inima. N-am apucat clipa asta aşa cum tu nu vei apuca iertarea mea.
 Că mă vrei acum ? Mă lasă rece..plec umilită de cât de tare te-aş fii iubit dacă nu te-aş fii cunoscut atât de bine..atât de rău defapt.
 Nu vreau măgulire de sine şi nici să mă trezesc într-o zi sfăşiată de iubirea ta şi învelindindu-mă cu gândul că te-am avut..ce am a face cu orgoliul şi inima sfăşiată ?
Sper că nu ţi-am călcat pe inima căci ai fost parte din viaţa mea şi vei fii, să-ţi doresc răul e peste putinţa mea.
La revedere, suflete !






 Te-am urmărit în seara aia plecând de lângă un suflet ce ştiai că te iubeşte fără remuşcări, sau cel puţin aşa credeam atunci de unde era să ştiu că eşti bântuit de suflete chinuite ? N-aveam să înţeleg atunci chiar dacă ştiam cât de tare te chinuie totul, nu înţeleg nici acum, plec capul şi-ţi respect dorinţa refuz să-ţi cunosc şi latura asta, refuz să te mai citesc ...refuz să te primesc înpoi...te refuz!