Greu de inteles...

Astazi am deschis sertarul si nu stiam ce masca sa-mi aleg. Sa o aleg pe cea care mi se potriveste? Sau pe cea care imi place? Sau sa raman cu fata dezgolita? Nu, nu ... asta cade
Si cum ma decid greu, am facut o gafa, fara sa ma gandesc prea mult, sau fara sa gandesc, mai curand... Am incurcat mastile la momentul nepotrivit.
In fine, sper sa fi jucat corect rolul dupa aceea, si sa nu fi lasat loc de interpretari, sau daca am facut-o asta e. Pana la urma ce mai conteaza.
E atat de greu sa ajung la mine, e atat de greu sa imi dau seama de ce simt cu adevarat, imi e greu sa ma inteleg, nu vreau sa ma inteleg, nu vreau sa am acces la mine, pentru ca asta ar insemna sa sufar, ar insemna sa ma doara iar, si ceea ce sunt azi, sunt pentru ca am vrut sa uit durerea. Pentru ca am vrut sa neg anumite lucruri, sa le subestimez importanta, pentru ca ma dureau. Pentru ca nu vroiam sa le accept, pentru ca vroiam altceva, si singurul mod in care puteam face asta era sa ma mint, si astfel m-am pierdut pe mine, de atatea ori... Cand m-am regasit a inceput sa ma doara, si usor, usor, am renuntat la mine din nou si din nou....
In jurul nostru ne vedem numai pe noi. Mare adevar a grait cel care a spus asta.
Nu poti sa vezi altceva, decat propriile proiectii, nu poti sa simti altceva decat simti pentru tine. Nu poate sa te doara ceva ce vine din afara, nu poate sa te atinga nimic decat daca acel lucru exista in tine.
De ce vezi doar ura in jur? De ce vezi numai violenta? De ce vezi numai tradare? Durere? Lacrimi? Frica? Neincredere? Rautate? Razbunare? Cine esti TU? Cum esti TU? Ce ai trait in copilarie, in adolescenta? In trecut? ...
Ce anume ti-a marcat viata atat de urat? Ce ai vazut in familie? Ce ai simtit? Ce simti?
Stiu, tu esti buna, esti frumoasa, esti sincera, corecta, dreapta, calma, toti ceilalti sunt rai, mincinosi, tradatori, profitori, agresivi, perversi, viata e nedreapta, viata e grea, viata te incearca, Dumnezeu e aspru, etc... etc... Cat mai poti continua?
Chiar crezi asta?
Eu asta am crezut. Eu asa am trait.
Cand am inceput sa realizez ceea ce era cu adevarat realitatea, m-am speriat. Realitatea noastra e a noastra. Realiatea noastra e oglinda noastra. Cum e viata mea asa sunt si eu.
Cum e viata mea? Ce e in viata mea? Durere? De ce oare? Ma intreb...
Tristete? Singuratate? Iar ma intreb de ce?
Oare de ce nu simt nimic decat durere? De ce nu ma mai pot bucura? De ce nu simt nerabdare, veselie, dorinta, de ce nu simt nimic??? Pentru ca viata exterioara e oglinda celei interioare. Pentru ca asta sunt eu. Pentru ca asta e universul meu interior. E format din durere, tristete, asteptare, e gol, e mort, nu are viata.
Pentru ca doar eu pot sa il trezesc din nou, pentru ca doar eu pot sa imi schimb viata. Pentru ca viata e muuult mai mult decat ne imaginam noi, si noi suntem mai mult decat credem. Si putem mai mult.
Stiu asta, sunt sigura de asta. Dar apar din nou vocile din umbra care ies castigatoare, de cele mai multe ori, tot pentru ca le las eu, tot pentru ca nu cred ca sunt mai mult, decat vor ele sa fiu. Pentru ca ele sunt vocile celor care m-au criticat, sunt amintirea celor care nu m-au iubit, sunt amintirile dureroase din trecut, sunt lacrimile mele, durerea mea, sunt cele care imi conduc viata. Sunt cele care imi creeaza universul, realitatea. Si doar eu am control asupra lor.
Pana cand se va intampla asta, nu-mi pot spune decat un "TE IUBESC" ...