Povești.

Îşi trase halatul mai strâns pe ea, simţindu-se dintr-o dată jenată. El făcu un pas hotărât către ea, făcând-o să simtă un fior de alarmă , stând aşa în picioarele goale în faţa lui, prea epuizată să reziste atacului. Simţea că era un atac, toate aceste pretenţii pe care le avea şi felul cum privirea lui părea s-o pătrundă prin puţinele haine pe care le purta. Se prăbuşi pe canapea. Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult i-ar fi răspuns cu înverşunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt mut. Dar în seara aceasta era obosită, aşa de obosită, şi nu avea putere să respingă întrebările lui. Acesta avea să continuie să insiste şi să o sâcâie până va obţine răspunsuri şi ea se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine o dată cu asta ca să-l facă să plece. 
Deja mult prea încercat, nu simţea teamă – acum era gata de orice, lupta asta era totul. Dar odată ajuns, nu găsi o luptă, ci un câmp gol ca o arenă. Doar cerul era pătat de sânge. Îl vedea prin geam, geamul la care i-a arătat prima dată steaua lor norocoasă. Îl evita, oare de ce nici măcar nu se uita la el? Ajunsese prea târziu.. sau măcar de ar fi fost aşa. Defapt nu era nimic acolo – nu era o luptă de caştigat, un demon de biruit, ci doar el, singur cu o dorinţă imensă de a învinge. De a o avea pe ea înapoi, lângă el. De a o iubi din nou, aşa cum, in mod foarte laş, refuzase înainte. Înainte..înainte când nu ştia ce să facă cu toate sentimentele acele ce numai ea ştia să i le provoace, numai cu o privire. Fusese mereu un luptător, dar acum lupta îi părea fără sens, perfidă. 
Degeaba tăia cu sabia aerul în deznădejde şi durere, degeaba dorea să fie un erou, provocându-şi demonii imaginari să ia formă. Armele sale, furia, puterea, nu aveau rost. La ce bun curajul, la ce bun valoarea.. la ce bun tot ce îl adusese până aici? Ea nu-l mai dorea, nu-i mai vorbea, nu-l mai iubea... 
Nu sunt genul de persoană care recunoaşte lucruri. Nu recunosc când visez, cu atât mai puţin când sufăr. Nu recunosc când mă doare, când sunt la pământ, sau când am uitat să înot. Nu recunosc când am greşit, încerc să refac totul, nu recunosc când plâng, cu toate că sunt îngropată pe sub şerveţele ude. Nu recunosc când te vreau. Nu recunosc nici măcar iubirea, chiar dacă tu m-ai învăţat ce-n seamnă. Te-am iubit. Şi singurul lucru mai vrednic de milă decât asta e că, chiar şi în timp ce mă respingi aşa, cu atâta nepăsare, înca te mai iubesc. Pentru că o inimă se poate frânge şi a doua oară. Se poate frânge iar şi iar şi iar. Şi totuşi, nu te mai aştept. Nu mai pot. Tot sufletul meu [de fapt, ceea ce a mai rămas din el...] refuză. Pur şi simplu. Iar dacă el nu mai vrea, eu ce mai pot face? Ce mai pot spune şi ce mai pot spera? În câte feluri poţi răni o inimă şi să te mai aştepţi să bată, totuşi? Poate că de aceea se numeau povești.