Continui să alerg, să mă împiedic, să merg..Nici măcar nu mai ştiu unde merg, mi-am trasat o linie dreptă de la început ca să nu uit drumul, dar pe drum s-a făcut ceaţă, a început ploaia şi s-a şters linia. Au rămas doar urme şi-a trebuit să mă lupt cu memoria mea, să-mi amintesc ce vroiam, unde mă aflu, unde vreau să ajung, să-mi amintesc de ce am început drumul şi de ce vreau să merg în line dreaptă….da, ca să nu mă pierd.
Am greşit din nou începutul, l-am planificat aşa cum fac cu toată viaţa mea şi mi-e teamă că viaţa va rămâne doar un plan, că o să fie doar gândită, nu şi trăită. Am greşit începutul şi dacă l-am greşit înseamnă că drumul pe care merg nu e bine ales, că de aceea continui să ma pierd şi să aleg pretudindeni doar ca să găsesc ceva, un cineva, orice pe care sufletul să-l simtă…
Sau poate, poate că pe drumul greşit am uitat sufletul, l-am pierdut şi pe el şi de aia nu mai găsesc nimic, nici sentimente, nici speranţă, nici măcar amintire. Poate că de aia nu văd nicio alee pe drumul ăsta care să mă ducă la destinaţia pe care o vreau eu. Un suflet viu, un suflet curat ar fii fost în stare să găsească scăparea, să evadeze din planuri, să nu mai trasesze linii, un suflet frumos, plin de viaţă s-ar fii împotrivit de la bun început planului, ar fii încercat să facă orice să evadeze, să întrerupă linia, să o şteargă, să o uite şi să trăiască după cum vrea el, după cum simte că-i e bine, după cum simte că o să crescă frumos...
…asta s-a întâmplat, de fapt..nu ploaia a şters linia, ci el, sufletul, el s-a împotrivit limitelor, compromisului şi când trupul dormea, sufletul visa la nemurire, la libertate, la nebunie, la viaţă. El visa iubire, visa linişte şi fericire, visa şi asta l-a ţinut în viaţă..până când i-am interzis să mai viseze, l-am închis înăuntru, crezând că-i fac un bine, nu l-am mai ascultat niciodată când încerca să-mi vorbească căci auzeam doar vorbele celor din jur îndrumându-mă spre direcţia pe care o credeam ca fiind cea bună. L-am uitat acolo timp îndelunngat, în spaţiul acela tăcut şi cred c-a murit…
…pentru că acum, când am obosit să tot aleg, când am realizat că paşii pe care îi fac nu mai au niciun rost, nicio semnificaţie, când văd că nu mai pot să simt nimic, acum am nevoie de nebunia lui, acum am nevoie de amintiri, şi nu ştiu de unde să le scot, acum am nevoie de libertate în labiritul în care m-am pierdut, acum am nevoie de sentimente şi nu sunt în stare să le simt, acum am nevoie de el…dar cred că l-am omorât…..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu