Am tremurat,aşteptând răspunsul care avea să-mi ucidă sufletul, ţintindu-l cu privirea şi încercând să-mi adun forţele. Ce forţe, Doamne ? Nu mai rămânea decât să cad în genunchi în faţa lui, şi să-l implor să nu mă distrugă.Degeaba, oricum avea de gând s-o facă..
Vedeam în ochii lui satisfacţia pe care i-o creea suferinţa mea, vedeam nepăsarea pentru un suflet care se stinge, dar mai departe de toate astea, i-am văzut sufletul distrus. Şi nu de mine.
Dar ce puteam să spun în apărarea mea? Era adevărat. Puteam doar să recunosc sau să tac în aşteptarea loviturii de graţie.
- De mine nu ai cum să te ascunzi, mă iubeşti. Îţi e frică să recunoşti. Dar eşti conştientă de asta.
Am lăsat ochii în jos, şi am simţit cum îmi pierd sufletul, simţeam că avea să iasă pe fereastra aia mică şi să se ducă departe de mine.
El rânjea.
Am încercat să mă abţin, dar simţeam cum ochii îmi luau foc, cum rimelul lasă urme groase pe faţa mea, cum în gura uscată care încerca să spună ceva intrau picături sărate. Lacrimile curgeau dar nu puteai să îţi dai seama de asta. Nu oftam, nu plângeam cu foc. Doar mi-am lăsat ochii, şi aşa mult prea grei, să se descarce şi să-mi spele sufletul.
El continuă să aibă un zâmbet pe faţă, iar cu privirea mă fulgera, se uita la mine indiferent, privind parcă prin mine. Era departe..
După ce am luat o gură mare de aer, l-am întrebat, parcă implorându-l din ochii să nu mă rănească prea tare.
- De ce faci asta ?
S-a uitat cu ură la mine , şi cu o nepăsare care mă uimea şi-a mai aprins o ţigare. A încercat să spună ceva, ceva răutăcios ţinând cont de ura din privirea lui, dar s-a răzgândit şi după ce a dat din cap a dezaprobare şi-a îndreptat privirea către fereastră şi mi-a răspuns în scârbă.
- Pentru că am iubit-o mult.
Sufletul îmi striga, mă îndemna să-l întreb ce treabă am eu cu toate astea ? Să mă lămuresc odată pentru totdeauna. Au urmat clipe de tăcere, crunte, după care am izbucnit.
- Şi ? Şi ce vină am eu ?
Vorbeam printre lacrimi, de data asta, lacrimi mai puternice decât mine.
Dar nici măcar asta nu i-a atras atenţia, se uită pe fereastră, cu un zâmbet schiţat în colţul gurii. Un zâmbet atât de cunoscut mie, e zâmbetul acela pe care-l înfăţişez mereu când încerc să par indiferentă unui subiect care mă macina în interior.
- Tu, tu ai aceeaşi vină pe care o au toţi băieţii pe care i-ai respins din cauza mea.
M-am oprit din plâns şi atunci am realizat ce încerca el să-mi spună. P uteam să spun ceva în apărarea mea dar nu aveam ce. Pur şi simplu îl priveam cu sufletul distrus. Tremurând toată.
Fără să ştiu ce fac, m-am întins după pachetul de ţigări şi am luat una. De data asta am aprins-o, din prima. Ăla a fost momentu când i-am distras atenţia şi s-a uitat la mine uimit. Am tras din ea şi m-am înecat. Am încercat şi a două oară, la fel. Am continuat până nu m-am mai înecat. El încă se uită la mine uimit şi a rupt tăcerea, confesându-mi-se.
- Am iubit-o mult, dar ea nu a făcut la fel. Am murit cu zile, m-a chinuit atât de mult..
Simţeam că îmi vorbeşte de viitorul meu lucru care mă înspăimânta. Oare aşa aveam şi eu să ajung ?
- Şi atunci tu de ce-mi faci acelaşi lucru ?
A ridicat privirea şi mi-a spus nepăsător. Dându-mi impresia că e mia oară când repetă asta.
- Crezi că eu am vrut să sufăr ? Nu. Aşa a fost să fie.
Mi-a fost milă de el, el era distrus. Nu mai simţea nimic, avea o obsesie pentru ea. Mi-am dat seamă cu câtă sete vorbeşte despre ea, i-am simţit ochii umplându-se de vlagă când vorbea despre asta. I-am privit sufletul chinuindu-se şi inimă încercând să mai bată.Vorbeau aparenţele şi pentru el.
- Cum poţi să vorbeşti cu atâta nepăsare despre asta ? Tu, nu ai suflet ?
A început să radă. Ironic.
- Copilă proastă. Aşa o să ajungi şi tu.
Am lăsat capul în jos, parcă parându-mi rău de ce am spus. Avea suflet, dar i-a fost omorât lent.
- Crezi că eu vreau să rănesc ? Nu. Dar ce pot să fac ? Crezi că mie nu mi-ar place să iubesc ? Sau măcar să nu compar orice altă fată cu ea ? Dar ţie îţi sunt atât de cunoscute astea.. nu înţeleg de ce te încăpăţânezi să le auzi de la mine.
Am ridicat ochii mei roşii şi am început să râd, un râs care venea din adâncurile mele. M-am chinuit atât de mult să-l fac, încât a ieşit perfect. Oricum era ultimul rămas, de atunci încolo aveau să mă aştepte numai lacrimi.
- Eşti terminat.
Am spus-o cu sufletul sfâşiat şi m-am ridicat brusc. Mi-am luat paltonul l-am pus repede pe mine, am aruncat poşeta pe umăr şi în timp ce-mi ştergeam lacrimile care începuseră iarăşi să curgă, m-am îndreptat spre uşă.S-a ridicat şi a venit după mine. S-a oprit în faţa mea, şi a început şi el să radă.Am refuzat să-l privesc în ochii şi mi-am lăsat părul să îmi cadă pe faţă să-mi-o acopere.
- Da sunt terminat, şi în curând o să fii şi tu. Îmi pare rău de tine.
- Mersi, dar n-am nevoie de mila ta.
- Nu e milă, adu-ţi aminte că suntem în aceeaşi situaţie.
Nu suportăm să-mi spună cât de distrus îmi e sufletul. El nu trebuia să ştie. Nu avea dreptul să mă calce şi mai tare în picioare. Oricum a şters cu sufletul meu pe jos.. Mi-am ridicat iar ochii din podea, faţa-mi era plină de rimel scurs şi ochi mai roşii ca niciodată. Lacrimile continuau să curgă.
- Taci ! Tu eşti distrus. E o obsesie pentru tine. Eu, eu am pus suflet, a fost diferit, nici măcar faptul că m-ai călcat în picioare, că m-ai lăsat singură şi fără speranţe nu a putut să mi te scoată din inimă. Te-am iubit cu toată forţa mea şi inimă care a sfârşit frântă.
S-a enervat şi mi-a cuprins bărbia cu degetele lui lungi, făcându-mă să-l privesc în ochii, dându-i ocazia să mă vadă înfrântă..
- Salvează-mă tu ! Fii tu cea care mă vindecă, dacă tot mă iubeşti atât. Iubeşte-mă ! Vindecă-mă !
Era sincer, ochii lui îmi spuneau asta. Pentru o clipă m-am oprit şi din respirat, îmi puteai auzi inima bătând şi sufletul strigând. Puteai auzi cum ochii îmi cereau să fac ceva să nu mai plângă şi cum inima cerşea şi ea vindecare.
- Nu. Nu pot. Pe mine cine mă vindecă ? Am nevoie şi eu de iubire. Iubire pe care tu nu mi-o poţi oferi. O să treacă mult timp să mă vindec de tine, şi ştiu că nu tu o să fii cel care o să aibă meritul asta. O să fie cineva dispus să mă iubească fără să-mi ceară nimic în schimb şi cu care o să fac acelaşi lucru.
Când i-am văzut faţa deziluzionată, jur că mi-a părut rău de el. Indiferent de cele întâmplate, iubirea mea pentru el încă era acolo. El nu avea nevoie de mine, avea nevoie doar de iubirea mea. Iar iubirea mea, ea avea nevoie să fie împărtăşită..
- De unde ştii tu ? Poate o să te iubesc..
Pentru un moment am crezut că o să plângă, am avut chiar senzaţia absurdă că viaţa lui e în mâinile mele. Dar nu era aşa, viaţa mea era în mâinile mele. Puteam să-i vindec sufletul persoanei pe care o iubesc sau să-l salvez pe al meu. Indiferent de decizia pe care aveam s-o iau, eu sfârşeam prin a suferi. Şi deja începuse să mă doară.
- Da, poate. Sau poate nu. Poate toată asta nu o să ducă decât la o durere mai mare provocată mie şi o şansa spulberată pentru tine.. Lasă-mă să plec!
Am avut impresia că dacă el îmi da drumul, o să am conştinţa împăcată.
- Nu pot ! Nu mai pot, înţelegi ?
Voia doar să se folosească de mine, după putea să se aleagă praful de mine. Mi-am dat seamă că am făcut alegerea corectă. Am mai lăsat o lacrimă să curgă şi rânjind ironic i-am spus..
- Eşti atât de egoist ! Eu nu pot iubii un suflet atât de egoist, care oricum nu mai are scăpare. Te gândeşti prea mult la tine, deaia nu te poţi vindeca. Dacă m-ai fi lăsat să intru în inima ta..
Se umilea în faţa mea şi oricât de multă satisfacţie mi-ar fi adus asta altă dată, acum mă făcea să îmi pierd speranţele că amintirea lui îmi va da pace vreodată..
- Nu, tu nu poţi să mă laşi aici. Tu trebuie să mă ajuţi. Te las să intri în inima mea, doar scoate-o pe ea.
I-am desfăcut mâinile care acum îmi cuprindeau toată faţa, şi i le-am lăsat să cadă pe lângă corp, facadu-l să se simtă stingherit.
- Eu nu o să pot face asta, sunt la fel de distrusă că şi tine. Ai uitat ? Doar tu te poţi vindeca, dar pentru asta trebuie să te mai uiţi puţin şi prin jurul tău şi să-ţi deschizi inima. Gândeşte-te şi la persoana de lângă tine.
Şi-a dus o mână la ceafă şi a rânjit, ridicându-şi privirea.
- Da, m-am înşelat. Tu nu mă poţi vindeca, chiar eşti în aceeaşi situaţie ca şi mine. Numai că tu încă mai speri că o să îţi poţi salva sufletul, în schimb eu am încetat de mult. Doar că în seară asta m-am lăsat dus de val şi păcălit de o copilă prostuţă.
Nu se schimbase nimic, era tot el. Rece. Perfect. Indiferent.
Un zâmbet a răsărit pe faţa mea, nu ştiu de unde. Un zâmbet peste mii de lacrimi.
- Tu nu ştii să iubeşti.
Şi am ieşit pe uşa aia, ştergându-mi lacrimile. Nu înainte de a mă gândii încă odată, dacă nu cumva are nevoie de o îmbrăţişare sau o vorba bună. Dar am renunţat. El avea nevoie doar să mai rănească încă un suflet. Eu eram ceea care avea nevoie de o îmbrăţişare . Faţă-mi era încă plină de rimel scurs, lacrimile nu s-au oprit nici atunci când am ieşit pe uşă, zâmbetul continuă să rămână acolo. Buzele-mi erau la fel de roşii şi trupul la fel de îngheţat. Inima mai distrusă decât la început şi sufletul.. cred că am ieşit pe aceea uşă fără el. L-am lăsat acolo, în camerăa aia mică şi friguroasă să-i ţină de companie. Era de mult la el, numai ruinele le păstram cu mine provocându-mi durere. Acum era în posesia lui. Dar aveam de gând să mă întorc după el.. când toate astea nu mai aveau să fie atât de vii..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu