Poveste.

Era doar o fată tristă într-o gară mult prea mare. Stătea pe o bancă mică, plângând. Se uita din când în când spre persoanele care coborau din tren, şi începea a plânge mai cu foc. S-a ridicat speriată atunci când un bărbat îmbrăcat într-un costum albastru, mult prea sobru, a întrebat-o dacă o poate ajuta cu ceva. Ea nu înţelegea nimic, s-a speriat şi-a luat valiza mare şi a plecat, aproape fugind  . Nu înţelegea ce spunea, limba lor li se părea cea mai urâtă, ţara lor li se părea oribilă iar oameni dezgustători. Ura tot ce ţinea de acea ţară, toată naţia lor.  
     Deşi era pentru prima dată acolo ştia că e o ţară urâtă. Deşi nu a avusese în viaţa ei tangenţe cu vreun  om de acea naţionalitate, sentiementul de repulsie o inunda.  
   Ura totul acolo, considera că acea ţara împreună cu oamenii care trăiau acolo au complotat împotriva ei să i-l ia pe cel pe care-l iubea cu atâta disperare. În mintea ei bolnavă, există deja un scenariu bine definit. Avea un suflet rănit, o minte bolnavă şi o imaginaţie mult prea bogată. Era pierdută într-o lume care i se părea prea crudă, prea mare şi prea rea.   
     S-a aşezat pe altă bancă, fără puteri. Punându-şi mâinile la cap şi lăsând lacrimile să curgă şiroaie.Se mai uita din când în disperată în jurul ei, dar nimic nu îi era cunoscut. Nu, nu ştia nimic. Şi-a scos cu telefonul, îl ţinea cu ambele mâini şi tremura.  
  A format un număr după care l-a dus la ureche ţinând ochii închişi. Nu a vorbit cu nimeni,  a lăsat telefonul pe bancă şi a plecat.  
 Târa bagajul enorm după ea şi se îneca în sughiţuri de la atâta plâns. Lumea care trecea grăbită pe lângă ea, se uita la ea compatimid-o, însă ea nu baga de seamă.Până şi să se uite la oamenii de acolo îi provocă un sentiment enorm de repulsie.  
     A ieşit din gară, şi a dat faţă-n faţă cu un oraş mare, periculos, necunoscut. A tras aer în piept şi a păşit cât de hotărât a putut ea, spre ce ştia că acea să fie viitorul ei.  
  Ştia că trebuie să se descurce singură, încerca să evite cât de mult posibil contactul cu acei oameni, încerca să se acomodeze.  Era speriată şi nu se putea opri din plâns, continuă să meargă spre nicăieri. Începuse să plouă, dar ea continua a merge.  Cu ochii ei roşii îl caută pe cel pentru care ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa, dar el nu o cauta pe ea.  
     Cu ura din privirea ei, simţea că poate străpunge orice persoană.. dar în spatele urei pe care o purta, era o iubirea care o ucidea încet în încet.  
    Şi-a aprins o ţigare, care a fost stinsă de ploaia ce cădea din ce în ce mai repede. Începuse să plângă şi mai tare, înjura blestemata aia de zi când s-a îndrăgostit de el, când el a plecat de lângă ea, îşi blestemă soartă şi simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.   Ţigarea stinsă de ploaie, altădată nu însemna decât un motiv de a râde de ea însăşi de cât de prostuţă poate fi să aprindă o ţigare în ploaie, acum o făcea să plângă pentru că simţea că nimic nu-i iese cum vrea, simţea că totul se întoarce împotriva ei.  
   Nu ştia unde avea să se ducă, nu mai avea telefon, sufletul bolnav îi sângera, mintea-i fugea departe, iar ochii îi erau plini de lacrimi. El dispăruse.