...nu știam cine e la început, era doar un străin, un chip, un nume, nu-l vroiam, deși ne-am apropiat unul de altul într-un timp mult prea scurt, nu-l vroiam pentru că simțeam că nu mi-e bine, că greșesc, simțeam că era doar o atracție spontană, un moment de plăcere de care știu că aș fi profitat și nu-l vroiam, îmi era frică să nu devin o alta, să cred iarăși în cineva, să am așteptări, să mă implic,să iau totul de la capăt, să îi arăt cum sunt de fapt, îmi era frică să simt, să dau totul..
Nu știam cine e la început, dar am ajuns să cunosc părți din el, i-am cunoscut încetul cu încetul muzica, sunetele pe care le creează și care îl liniștesc, i-am descoperit puțin din trecut și îmi plăcea ce am găsit, am descoperit și temeri și am împărtășit și visuri în nopți de iarnă când ne țineam unul altuia de frig și cu timpul, chipul mi-a devenit cunoscut, numele a început să însemne ceva și străinul a ajuns să-mi devină prieten. Și-apoi am început să simt ceva, nu știu când anume, nu știu ce sau de ce, nu încerc și nici nu vreau să îmi explic, să-mi gândesc sentimentele...am simțit și atât. Am încercat să-l fac să vadă că în mine începe să se schimbe ceva, că puținul ăla de simțire pe care îl mai aveam poate să se transforme în mult, în tot, am încercat să-l fac să vadă, să simtă și am crezut că am reușit.
În dimineți de iarnă când ne sufocam de plăcere, și fluturii din noi începeau să zboare, în nopți când mergeam ținându-ne de mână și eu simțeam că pot, că o să reușesc de data asta să simt mult, în momentele de tăcere pe care le-am simțit frumoase, în atingerile, râsetele și cuvintele pe care le credeam sincere..în toate am crezut. Și m-am mințit, m-am mințit că poate să simtă, că o să fiu în stare să îl fac să vadă cum sunt eu de fapt, m-am mințit că nu mai e străin, m-am mințit când am crezut în cuvinte, în emoții și atingeri, m-am mințit când am sperat, când i-am cerut să nu mă facă o alta.
M-am mințit și minciuna a început să doară, să mă sufoce și-atunci a renunțat la mine, la ceea ce simțeam sau puteam să simt, mi-a spus că mi-e mai bine așa, că nu mai poate simți nimic pentru că simte deja mult pentru o ea, nu pentru o alta. Și-atunci prietenul s-a transformat în străin, străinul în urât, și sentimente, amintiri, emoții s-au transformat în vid. Am vrut să le scot pe toate, bucată cu bucată, din suflet ca să nu mai doară și m-au durut, m-am închis în mine și m-am mințit că sunt fericită, am încercat să fac totul ca să mă conving de asta, să arăt că nu mă doare, că sunt în stare iarăși să o iau de la capăt, dar n-am reușit. M-am plimbat printre amintiri, printre atingeri și emoții o vreme, dar cu timpul am început să-aud altă muzică, am simțit alte temeri și am împărtășit alte visuri...M-am revenit, nu mai trebuia să mă mint,nu mai trebuia să arăt sau să ascund nimănui cum sunt, nu îmi mai era frică de simțire, de un suflet, de tot, iar cu timpul “urâtul tău a devenit frumos”, un frumos cu același chip, cu un nume care acum mi-e comun și care nu mai poate să doară.
Nu mai doare, nu mai poate să doară pentru că nu mai simt și de data asta nu mă mint, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai am cum...Stau deoparte și privesc totul cu nonșalanță, cu o indiferență cum nu mă credeam în stare să o am, cu simplitate și mi-e atât de bine așa...
..nu știam cine e la început, nu știu nici acum cine e, ce vrea și nici el nu știe cine sunt eu, dar eu știu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu