Niciodata.

Niciodata! Nu vreau sa mai aud cuvantul asta niciodata. Suna infernal. Ar trebui scos din limba, sa nu mai exista!

- Deci noi nu vom putea fi niciodata impreuna? 

- Nu.

Nu pot realiza cum am ajuns noi doi in situatia asta, cum am reusit sa ne .. distrugem. Ma sufoca neliglijenta cu care imi aruncai cuvintele, cuvinte slabe, lipsite de valoare... Esti un las in fata mea. Puteai sa lupti pentru noi, puteai sa ma aperi si sa te fac mai puternic. Puteam fi noi indiferent de ea, de oricine se opunea... 

Nu mai apartin nimanui. Ma simt.. mai goala, mai seaca, mai lipsita de tine. Daca as putea ti-as arata cum treci prin vena, mi-as despica incet carnea sa vezi cum socurile iubirii ucise inca pulseaza in vena oaselor mele. M-ai spulberat ca pe o iluzie stupida, lipsita de puls. Hainele care inca iti mai poarta in fibre esenta, miros a moarte. 

Si pentru ce, iubitul meu? Pentru ce mi-ai dat sufletul? Pe nimic. Cum ai putea sa bei cafeaua si eu sa nu fiu in mirosul ei? Cum ai putea sa dormi in locul in care eu imi asezam usor corpul naucit de sarutarile tale? Cum ai putea sa stai lipit de geamul in care bateam cuie la 6 dimineata ca sa punem paturi? Cum ai putea sa stai pe hol cu limina stins stiind ca acolo ne-am iubit? Cum ai putea sa te uiti dimineata in oglinda din baie stiind ca eu acolo ma machiam? Cum ai putea sa porti camasile, pe care eu le imbracam cand ma ridicam din pat? Camasile care miroseau a mine...

Chiar ai masacrat totul din mine? Nu imi mai simti pulsul in interiorul tau? Ma zbat atat de crunt incat cu unghiile zgarii peretii pe care ma tarasc... Sunt un sclav al propiilor dorinte.

A fost o bucurie, ce a trecut pe langa, cat sa intinzi mana dupa ea, fara sa o poti prinde.