şi mergând pe acea alee întunecată, priveam drumul fără ca măcar să-l văd. gândurile mele zburau prea departe,iar eu încercam să fac tot posibilul pentru a le ţine aici,aproape de mine, şi nu reuşeam. nu ştiam de ce lacrimile mute-mi inundau ambii obraji. nu-mi aminteam unde a dispărut fiinţa aceea atât de puternică acum câteva luni şi cum de figura aceasta demnă de milă i-a luat locul.
ochii-mi erau mult prea obosiţi şi secaţi de lacrimi,dar cu toate acestea plângeam fără a fi capabilă să mă opresc. îmi repetam întruna aceleaşi cuvinte, iar linistea-mi apăsa din ce în ce mai greu pe suflet. "te-a abandonat. te-a abandonat. te-a abandonat."
ştiam deznodământul încă din momentul în care am privit în urma mea şi l-am văzut dispărând în întuneric.. obişnuiam să mă uit după oamenii dragi mie când aceştia plecau fiindcă ştiam că vor reveni mereu, până într-o zi în care unul dintre ei nu s-a mai întors..singura imagine păstrată a fost cea a spatelui său îndepărtându-se de mine, devenind din ce în ce mai mică şi pierzându-se în calvarul ăsta numit viaţă.
deşi a făcut tot posibilul pentru a-mi alunga fiecare gând care nu-mi dădea pace, acest lucru a fost în zadar. faptul că o persoană pentru care mi-am anulat toate planurile, şi datorită căreia număram fiecare secundă până în momentul în care aveam să ne întâlnim,mă amâna, era de neconceput. când buzele mele le-au atins în sfârşit pe ale lui, nu am mai ajuns pe aceleaşi culmi ca până atunci. nici măcar nu m-am desprins de pământ. o altă ieşire în faţa lui nu mi-am mai permis. eram mult prea obosită şi sătulă de toate cele întâmplate şi de nenumăratele şanse pe care i le-am acordat şi din care el nici măcar nu s-a străduit să înveţe ceva.
merita o seară în care să se distreze, departe de mine.. însă în prostia mea am crezut că mă va conduce acasă măcar , dar s-a mulţumit doar să mă întrebe dacă mai am planuri pentru seara respectivă sfidându-mi încercările de a amâna totul pentru a-mi petrece întreaga seară cu el... nu.. le-am anulat pe toate, dar cum putea o persoană mândră ca mine să recunoască asta? nu puteam protesta tocmai acum. cărţile erau deja făcute, iar eu aveam o mână proastă. cele pe care le deţineam nu erau bune de nimic..
astfel am ajuns acasă mult mai goală decât am plecat şi cu o singură întrebare ,după ce picioarele m-au purtat mai mult decât a fost nevoie în timp ce mintea nu a încetat vreo clipă să se gândească la el .dacă eu am fost în stare să-ţi dăruiesc galaxii întregi, tu de ce nu ai putut să-mi oferi măcar o stea amărâtă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu