stau ca o idioată cu degetele deasupra tastelor şi cu o frică imensă de a le apăsa. nu vreau să recunosc. nu vreau să ţin la o persoană mai mult decât ţine ea la mine,dar oare cum voi putea şti ce sentimente-i trezesc dacă ea nu-mi spune nici măcar ceea ce gândeşte?
mi-e frică de tine.nu pot să văd dincolo de ochii tai albaştri si de zidul clădit din nepăsare. nu-ţi cunosc sufletul, intenţiile, visele. nu te cunosc pe tine şi cu toate acestea mă intrigi în fiecare moment al existenţei mele. când nu eşti în preajma mea am impresia că ceva-mi lipseşte, aerul din camera mea portocalie se împuţinează subit,iar mintea care nu m-a dezamăgit niciodată până acum nu mai poate găsi niciun reper stabil. ce-mi faci,laşule?cum se numeşte sentimentul ăsta pe care-l trezeşti în toate colţurile fiinţei mele şi cum îl opresc?
am îmbătrânit,dragul meu. încă ştiu să iubesc cu fiecare por din corpul meu fragil,însă am uitat cum e să te oferi cuiva cu zâmbetul pe buze fără a te gândi la rănile pe care le vei căpăta în urma dezamăgirilor provocate de aşteptările ireale pe care le ai de la acea persoană.
azi te-am numit laş,ştiu, însă dacă te uiţi dincolo de pletele mele şatene şi de zâmbetul tâmp pe care-l afişez în fiecare moment o să realizezi. exact. eu sunt cea laşă. mi-e frică de faptul că ai putea găsi pe cineva mai bun decât mine de fiecare dată când nu-mi priveşti chipul...
odată ce mi-am dat seama că-i posibil să mă îndrăgostesc de tine mi-a fost frică să nu am nimic din ea, "un om frumos,indecis,o persoană ce merită avută prin preajmă atâta timp cât nu e nevoie să aflii mai multe despre ea". voiam să fiu diferită, să te ţin lângă mine cu nebunia mea, să te fac să guşti din viaţă prin ochii mei. mi-a fost frică să nu avem aceleasi gesturi,trăiri sau priviri,să nu păşesc ca ea, să nu vorbesc la fel,să râd diferit şi să sper. m-am speriat atât de rău încât am uitat să mai fiu eu.. am uitat că-mi place să le zâmbesc oamenilor de pe stradă atunci când plouă şi toţi au figurile acelea sumbre care ar putea speria şi morţii. nu am ţinut seama de faptul că trebuie să fiu indiferentă şi să nu las pe nimeni să realizeze ce se ascunde dincolo de înfăţisarea mea de copil. am omis până şi plăcerea mea de a sufla în păpădiile care vestesc venirea verii. încă puţin şi te-aş fi abandonat fără să mă gândesc a doua oară, dar tu,ca un aiurit ce eşti,ţi-ai făcut apariţia în faţa blocului meu fără a-mi da dreptul de a comenta...
trebuie să-ţi marturisesc că am ezitat de doua ori să ies din casă şi de alte trei ori din lift. m-am legat la şireturi de doua ori înainte să părăsesc blocul. am încercat să-mi aranjez fiecare cută a bluzei doar pentru a mai trage de puţin timp.. şi totuşi eu te-am numit pe tine laş...
dar abia astăzi,dragul meu, am înteles. datorită simplului fapt că sunt eu ai început tu să ţii la mine,pentru că eu şi ea nu avem,nu am avut şi nu vom avea niciodată nimic în comun. îmi pare rău că am avut nevoie de atâta timp pentru a realiza acest lucru,dar eu nu înteleg prea multe, aşa-i?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu