nu ți-am cerut niciodată să stai...

doar în vis ți-am întins mâna zicând „hai”
sperând c-o să m-alegi
visul a devenit coșmar și în el ai ales să pleci.

eu nu ți-am cerut niciodată să stai...
nu ți-am cerut niciodată să pleci...


    stăteam în camera mea de cămin, mult prea albă pentru gustul meu și pierdeam timpul. în ultima vreme tot pierd timp... oare dacă fac bilanțul tipului pierdut gândindu-mă la tine va ajunge la aceeași valoare ca cel pe care l-ai petrecut tu cu mine-n minte? oare câți oameni se gândesc unul la altul, dar din cauza orgoliului nu spun niciodată nimic? oare e mai bine să taci?
    cred ca asta e unul dintre defectele mele cele mai mari... când sunt rănită nu pot să tac. când un gând nu îmi da pace, nu pot să mă las pradă abisului ăstuia fără de scăpare. când ma doare trebuie să stau singură. oamenii nu trebuie să vadă ce răni te dor, nu-i așa? dacă aș vrea să le vadă, atunci mi-aș purta corpul gol în lume, fără nicio jena, dar semnele mele trebuie ascunse de trecătorii ăștia care vânează vulnerabilitatea...
    eu nu trebuie să fiu slabă. eu nu trebuie să plâng. eu nu trebuie să las pe nimeni să mă vadă în astfel de situații. de ce? fiindcă mila nu se numără printre lucrurile pe care vreau să le atrag asupra mea... așa că mai bine să fiu displăcută. pentru ce? pentru că trebuie să fiu rea atunci când simt că slăbiciunea-și face simțită prezența.
    am momente scurte în care sfâșii tot ce este în jurul meu și apoi stau și plang singură... de ce? pentru că ceea ce distrugi nu mâinile goale, tot cu mâinile goale trebuie să repari, iar rănile din palme nu-ți dau pace... îți amintesc constat de faptul că te-ai pierdut pe moment...
     așa că nu te uiți la ele. încerci să îți folosești orice altceva pentru a repara ce ai stricat, dar nu te descurci atât de bine pe cât puteai... iar mâinile te dor fiindcă ai sfărâmat în palme întreaga ta speranța...
     dar nu-ți face griji... nimeni nu știe că ești slabă acum...