you say that you love rain, but you open your umbrella when it rains

de cele mai multe ori îmi găsesc refugiu în lumea mea ciudată şi împrăştiată. mi-e silă de oameni, mi-e silă de mine şi detest tot ce ţine de ei. mi-au rămas scrisul, ploaia şi frunzele toamnei.. ţigara şi cărţile . e stupid, ştii ?

căci mi-e cam dor de tine, dragă aimee . mă plimb dezorientată şi-s în fiecare colţ de stradă cu ochi goi şi fixi. du-mă acasă. mă ustură ochii şi-am buzele arse. uneori mă gândesc la tine.

erai frumoasă şi inocentă, şi nimeni nu te ştia mai bine ca mine. acum mă uit la tine şi văđ un copil obosit, rău, egoist şi mereu grăbit.

erai a mea, đar m-ai lăsat singură. unde e copilul ăla împiedicat cu zâmbet ştrengar 

şi râs zgomotos ? care râdea când făcea o prostie. căruia nu-i era frică de nimic, 

care îşi băga picioarele în tot şi pleca acasă când nu mai mergea ceva. unde e fetiţa aia dulce şi spontană pregătită mereu pentru o nouă zi, pentru o nouă provocare, pentru o nouă şansă ? 

mă uit la tine şi mi se pare că nu mai eşti decăt umbra a celei care ai fost. unde ţi-e sclipirea aia din ochii tăi căprui şi mici, care niciodată nu ţi-au plăcut, dar ah, de câte ori ţi-am zis că eu îi iubesc, că tu le dai însufleţire ? ţie îţi vorbesc acum, căci m-ai lăsat singura. şi scuză-mă dacă sunt incoerentă, dacă-s cam beată,  dar te-am iubit mereu, micuţo, aimee.. 

tu-mi ştiai cele mai ascunse gânduri, tu m-ascultai şi râdeai încet când începeam să plâng din senin. de nebună ce sunt. doar de farmecul momentului. tu nu mă judecai. tu te împrieteneai cu copiii străzii şi aruncai bilete în mare. te îndrăgosteai subit de vreo chitară sau un necunoscut ce-l întâlneai întâmplător şi-apoi nu-l mai vedeai, dar sufletul tau, copile, păstra mereu clipele magice. nimeni nu te-a înţeles, dar eu da, suflete. 

tu-i ghiceai gândurile şi făceaţi pasul ştrengarlui pe strađă. 

tu reciteai poezii în faţa oglinzii şi-adormeai la poveşti. tu cântai în drum spre şcoală, chiar dacă erai cea mai mare afoană.

 tu preţuiai o îmbraţişare mai mult ca orice, şi-o mângăiere pe frunte. tu oftai uşor când erai acaparată de dragoste, de fericire. ai fi putut sta în braţele lui o eternitate, şi te întristai că nu-i plăcea toamna, că deschidea umbrela când începea ploaia.

 numai tu te trezeai năucă pe la 4:45 dim şi te duceai la geam să priveşti cum se luminează de zi. şi-l deschideai apoi ca să respiri aerul. să ţi prelungească viaţa, că aşa auzisei tu. prostuţo, vreau să mai fiu cu tine, alături de tine, măcar un ceas.

tu ştiai să iubeşti oamenii, oricât de scârboşi ar fi ei. tu credeai în ei, chiar dacă te dezamăgeau şi  plecau. credeai în puterea lor şi-n magia dintre ei. tu ştiai să iubeşti, tu cu iubirea ta ciudată. neverosimilă. pură. 

dar unde a dispărut ? de ce iubeşti o perioadă o anumită persoană şi apoi te stingi şi tu ? speram ca măcar tu s-o faci până la capăt. te urăsc.

ţie îţi plăcea ploaia şi te-mbrăcai şi fugeai afară, şi te-ntorceai plouată, râzând, chiar dacă a doua zi nu te mai ridicai din pat. nu ştiai multe despre tine, dar câte ascundea fiinţa ta toată.. atât de mică şi de fragilă.

unde eşti scumpă aimee, parte din mine, cu amintirea unei dragoste pierdute,  mereu aceeaşi, mereu altfel ? cu părul tău întunecat şi mers tărăgănat. ce le zâmbea trecătorilor mereu pe strađă şi se oprea din când în când să-şi  vađă chipul reflectat 

într-o băltoacă.

 parcul e gol fără tine acum, fetiţo, şi copiii încă te aşteaptă să te mai joci cu ei ca într-o iarnă târzie, şi banca cu frunze îţi simte lipsa. acum când nu mai eşti, te preţuiesc. te strig mereu, şi B. s-a dus şi el. unde sunteţi mă ?

altădată erai cu mine, dar acum te-ai ascuns pe undeva. te-am iubit mereu, micuţo. 

 dar mă tem că eşti aruncată într-o cutie portocalie, pe undeva, în vreun raft, pe care s-a aşternut praful.