people are lonely because they build walls instead of bridges

18:50 am avut o zi grea,  constantă, ştearsă. plec de la ore plictisită, cu-n mers de om beat, uitându-mă prin oameni, prin decor. fac totul mecanic, m-am obşinuit prost. să fug de orice sentiment, să tai totul de la rădăcină, să nu las pe nimeni să se apropie prea mult. afară e frig, dar eu nu simt frigul, căci el nu e aici ca să simt toamna. sunt răcită şi nasul îl am înfundat şi-mi curge din 5 în 5 minute. bag mâna în palton şi scot câte un serveţel mototolit. totul se învarte cu mine şi tot ce-aş vrea e să fiu sub plapuma mea portocalie, acasă. cu-n roman bun şi-o cană de ceai de tei. mă gândesc cât de stupidă am fost azi când am început să plâng la ora de română la acea poezie. cu-n râs isteric. merg în neştire şi oamenii sunt prea gălăgioşi şi prea grăbiţi. o remarcă stupidă a unui trecător mă lasă rece. mă plimb haotic şi am impresia că nu am o destinaţie anume, că picioarele mă poartă la întâmplare. nici nu mai ştiu când a fost ultima oară când mi-a bătut inima gata să-mi sară din piept, când am simţit că tremur la atingerea lui, când mi-a venit sa sar în sus de fericire. o frunză cade chiar în faţa mea, şi mă gândesc la asemănarea dintre noi două.  am un suflet sărac şi sună a gol. sunt un copil aiurit, razgâiat, grăbit şi isteric, şi-n cea mai mare parte a timpului alcoolic. aş vrea să simt ceva, dar sunt prea obosită de mine. obosită de vise şi naivităţi efemere, obosită de iubiri pierdute, obosită să-mi pese, să fac drame din lucruri ce-au trecut de mult, obosită de oamenii ce trec pe lângă mine monotoni.  aş vrea să plouă şi s-o iau prin băltoace. să mă aşez pe trotuar, ca în vremurile bune, şi să mă uit la apa care se prelinge.   19:04 în tot haosul ăsta mă întâlnesc cu el şi-l sărut apăsat. îmi zâmbeşte amorţit, strofocându-se să-mi arate că-i pasă, că nu-l las rece. simt că sunt atât de mică şi de nesemnificantă pentru el, încât aproape că nu sunt. cum ar putea un om atât de mic să însemne prea mult ? şi mă întreb cum ar putea sa însemne ceva când e atât de gol, atâţ de vid, atât de.. ambiguu ? mă gândesc c-o să mă uite repede, că n-o să am un loc în trecutul lui. o să mă pierd în amintirea lui la cât de mică sunt. ţipăm unul la altul şi-o femeie strigă spre noi că suntem tineri şi să ne iubim. apoi se aşează tăcerea. ce rost au toate când într-un final va pleca şi el ? oamenii sunt singuri  căci construiesc ziduri în loc de poduri. 20:59 te văd zâmbind cuminte, trecând încet pe lângă mine, o dată cu toamna.  pe lângă lumea mea. şi fumul de  ţigară îmi intră în ochi şi nu te văd clar. apoi nu mai eşti. e ciudat cum ieri faceai parte din ea, şi acum treci pe lângă. ______________________ 00:24 au trecut zilele în care mă gândeam la tine când simţeam amar în suflet, şi mă ridicam pe picioare agăţându-mă de amintirea ta. dar încă îmi mai găsesc culcuş în tine, uneori,  atunci când oamenii imi par prea răi, când îmi provoacă silă. mici detalii ce nu le-am observat la timpul lor, le văd acum. e ciudat cum nu ne amintim de lucrurile mari, remarcante, ci  de acelea mici, care par atunci neimportante. învaţă-mă să te iubesc din nou, căci mă tem că nici asta nu mai pot.  dă-mi din nou zâmbetul ăla de copil şi puterea să le înving pe toate. fă-mă să râd iar cu aceeaşi poftă şi ia-mă în braţe. dă-mi un şerveţel şi mângăie-mă pe păr. ceartă-mă  că-s un copil prostuţ, că încă îţi zâmbesc când  te văđ. povesteşte-mi cum ţi-a fost anul fără mine. fă-mă să simt din nou toamna.