cred că întotdeauna vom fi dezamăgiți. probabil de multe ori oamenii din partea cărora vom primi cele mai dureroase lovituri nici nu-și dau seama de impactul pe care-l au anumite gesturi sau cuvinte asupra noastră. oare toți am trăit fix aceleași sentimente la un moment dat? iar dacă răspunsul este afirmativ, de ce în loc să prevenim asta, noi provocăm și mai multă durere?
azi mă simt singură cu adevărat. acum câteva secunde a început o furtună groaznică, s-a rupt un copac imens și eu am putut auzi scoarța pocnind și mai apoi cum bucata s-a ciocnit de asfalt. n-ar fi trebui să fie asfalt acolo. totul e atât de rigid în orașe, iar eu mă întreb ce-i în neregulă cu oamenii. am impresia că în loc să evoluăm, noi ne sălbaticim pe zi ce trece.
și mi-e atât de frică să nu pic și eu în extrema asta... dacă la un moment dat voi deveni la fel de rigidă ca asfaltul de care s-a izbit bucata încă vie a copacului? dacă o să se izbească de mine cândva o persoană, iar eu nu voi simți nimic? e posibil ca oamenii să înceteze din a mai simți ceva?
cealaltă parte a copacului a rămas cu rădăcinile încă prinse în bucata de pamant îngropată în ciment. oare îi face placere? dacă ar putea, și-ar aduna rămășițele și le-ar pune la loc? nu cred... am încercat de atâtea ori să lipesc o parte din sufletul meu care s-a rupt de restul și nu am putut... a trebuit să arunc bucata aia în cel mai îndepărtat colțișor al minții mele și să aștept până moare. dacă vântul reprezintă oamenii care ne-au dezamăgit și bucățile rupte ale copacului sunt rănile provocate de ei?
dar cum poți îmblânzi vântul? cum reușești să oprești ploaia?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu