am nenumarate insemnari scrise pe care nu le postez nicaieri. de multe ori cred ca sunt doar bazaconii pe care nu le ia nimeni in serios. mi-am amintit ieri cu ajutorul unei persoane ce anume reprezint eu. am descoperit ca in fiecare dragoste in care ma afund, ma pierd de-a binelea. ca sa fiu eu, trebuie sa fiu singura. asa nu imi pasa de nimic, iar echilibrul ramane intact. ma simt atat de batrana fara sa stiu de ce. timpul a trecut peste mine fara ca macar sa-mi dau seama.
draga mea, apelez iar la tine. stiu ca atunci cand apari pe aici lumea devine confuza. chiar si eu ma pierd putintel in momentul in care realizez ca esti prin preajma. e dragut totusi sa-mi reamintesti ca existi. iti voi scrie tie, asa cum faceam de nenumarate ori pentru ca nu-ti pot vorbi. esti pregatita? sa nu ma certi, bine?... bine... deci... fara deci.
a refuzat sa se uite la mine din nou. in momentul in care avem pareri contradictorii nu asculta nimic din ce am de zis. imi aminteste de tata lucrul asta, insa el nu are motive sa se comporte asa. tata are o varsta si o familie de care trebuie sa aiba grija. barbatul grasut cu burta lui amuzant de umflata trebuie sa suporte plansul abia auzit al fiicei lui. stie cand ceva e in neregula si chiar daca nu se poate apropia prea mult de ea, ii mangaie parul. o intreaba ce a patit si de ce are vanatai pe maini si unghiile insangerate. nu intelege prea multe, insa stie ca nimeni nu are dreptul sa o loveasca. se uita la ea confuz si intr-un moment de nebunie se ridica si-i spune:
-cine ti-a facut asta?
iar tanara continua sa planga ignorand intrebarea lui. isi ridica vocea. ceea ce aude ea nu mai seamana cu melodiile pe care i le canta ca sa adoarma cand era mica si singurul care-o putea calma era el. tipa disperat la ea si barbatul capata o infatisare groteasca fara sa vrea asta, insa o sperie. se opreste din plans si-l priveste o secunda, apoi bufneste si mai tare. el e din ce in ce mai confuz si singurul lucru pe care vrea sa-l faca este sa-l prinda pe nenorocit si sa-i rupa gatul. asta ar putea rezolva situatia. el e un omul cu dreptatea.
si totusi ea inca plange... se duce sa-si ia incaltamintea. nu stie unde sta el, dar are de gand sa-i vorbeasca. seara inca-i tanara. il va gasi daca va fi nevoie sa bata la fiecare usa din cartierul asta. trebuie sa-i vorbeasca. copila se opreste, se ridica din pat, isi strange parul int-un coc si-l intreaba pusa pe sotii:
-unde te duci? e tarziu. haide sa cantam ceva.
-ai innebunit de-a binelea? ce-i cu tine? spune-mi unde sta. daca se crede mare sa se ia de cineva pe masura lui.
-vreau sa cantam melodia aia.. oare cum era?.... lalala la..
-terminaaa!!! nu vreau sa cant nimic. esti bolnava la cap?
-...eu, care doream intruna alt si alt decor, eu care spuneam prea lesne si oricui mi-e dor...
-INCETEAZA! VREAU SA-MI SPUI UNDE STA NEMERNICUL ASTA SI ATAT. DE CE CANTI? CUM POTI SA FACI ASA CEVA ACUM?
-...abia atunci cand a plecat plangand si mi-a luat inima, m-am indragostit numai de ea...
a inteles. voia sa-i cante ca sa-i vindece sufletul. s-a descaltat fara sa scoata niciun cuvant privind-o cum se leagana de pe un picior pe altul si fredoneaza fara sa-si aminteasca versurile cu exactitate. stia doar prima strofa pe care o repeta neincetat. oare innebunise? nu-i pasa. o iubea, fiindca era a lui. ii iubea parul, pentru ca era al lui. ii iubea ochii, deoarece erau ai lui. si din acest motiv trebuia sa-i cante. in loc sa puna mana pe chitara ei, a luat-o pe a lui, veche de aproape 20 de ani.
s-a asezat pe covor si a inchis lumina. atunci ea s-a oprit. a venit lang el cu ochii plini de mare si a asteptat ca el sa faca primul acord. la minor. trebuia sa inceapa din la minor. doar el a invatat-o, nu-i asa? acum astepta la fel de uimita ca prima oara sa vada acel acord. si l-a vazut! dar in loc sa urmeze mi major, a venit randul lui do major. nu intelegea. ce va canta barbatul grasut? si atunci si-a dat seama. a inceput sa cante cu lacrimile siroindu-i pe obraz, punand in acel cantec ultimele ei farame de suflet:
-...urma pasilor tai in tarana-o sarut, pelerin cautand paradisul pierdut...
o privea pe micuta nebuna cum canta melodia trandafirului albastru innecandu-se in suspine, dar implorandu-l sa nu se opreasca. si tipa si plangea si canta si radea si se legana pe ritm. nu era in toate mintile, insa stia ca daca s-ar fi oprit acum, sufletul ei nu ar fi rezistat. si i-a cantat el melodia plangand odata cu ea si suspinand atunci cand ea ramanea fara aer.
-...si in flacari arzand, viata mea sa ti-o dai, poate atunci m-ai iubi, prea tarziu...
s-a auzit ultimul acord, iar tanara a inchis ochii. barbatul, nestiind ce sa faca, doar a asteptat. si-a tinut respiratia un minut si apoi a vazut-o cum se ridica de pe podea, se duce la bucaratie si-si face o cana de ciocolata calda. ce va face acum? nu o putea lasa singura, dar nici nu-l putea cauta acum. la telefon nu-i raspundea. s-a dus dupa ea si-a privit-o cum isi bea licoarea magica, cum isi spala cana, cum se duce in camera ei si fara sa se dezbrace, se pune in pat sa se culce.
ei, draga mea? cum ti se pare? a meritat efortul ca sa citesti asta? ai gasit ceva interesant pe aici? cand imi vezi randurile sa dai un semn. iti voi spune si restul povestii diseara, bine? stii ca nu prea pot sa dorm. tu trebuie doar sa astepti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu