am cam obosit,cititorule.am obosit să fiu dezamagită de oameni.încă sper să găsesc o persoană ca mine.crezi că lucrul ăsta e posibil?cândva eu asta credeam.ea e acolo undeva iar eu trebuie să o găsesc.dar în drumul meu am dat peste atât de mulţi oameni lipsiţi de umanitate încât mi-am dat seama că îmi fac iluzii despre viaţă .ea nu e chiar aşa cum o vedeam eu. sau poate că nu viaţa e problema,ci oamenii sunt.
într-o seara de primăvară,m-a întrebat dacă am întâlnit vreodată o persoană în care să am încredere nemărginită.sincer?nu.încrederea începe la un punct şi se termină la altul, asta în ceea ce priveşte persoanele.oricât de mult îmi plac oamenii şi oricât de mult i-aş admira pentru felul în care gândesc am realizat că nu pot să am încredere în ei. îşi poartă cu atâta uşurinţă măştile. şi nu ştiu de ce. nu înţeleg de ce se lasă atât de mult înfluenţaţi. trăiesc viaţa altcuiva.ei nu realizează asta?cât de orb să fii?
poate am aşteptări prea mari de la oameni.da.asta e problema mea. sau poate sunt o naivă că sper să mai dau şi eu peste câte un om bun din când în când. o altă persoană care şi-a petrecut puţin din timpul ei cu mine contrazicându-mă m-a putut citi ca pe o carte deschisă.ceva nu e bine. tre să fie ceva la mijloc. sau disperarea pe care o port cu mine se vede la o poştă?nu. am o părere mai bună despre masca pe care o port. îmi acoperă în întregime faţa,iar atunci când o dau jos,câte o alta persoana îşi aminteşte că e om. pe de-o parte mă bucur. cică-s o persoană de încredere. am început să fac colecţie de poveşti triste.una de la tine,una de la celălalt. le ţin în memorie şi sper că nu le voi uita,dar din când în când descopăr că nu-mi mai pot aminti anumite detalii legate de poveste.ştiu doar felul în care mi-a fost povestită.
mi-am dat seama,scriind asta, că de fapt nu vreau nicio persoană stabilă în viaţa mea. îmi place singurătatea. nu vreau să mă leg de nimeni. nu vreau să depind de nimeni.şi chiar dacă aş vrea,nu cred că aş reuşi.îi ajut pe oameni,le aflu gândurile,secretele,iar când vine rândul lor să mă dezbrace de ele mă îndepărtez.câteodată se mai gâseşte câte unul căruia să-i arăt cum sunt de fapt. iar după,persoana pe care am ales-o să-i împărtăşesc anumite trăiri şi-o ia în cap.consideră că e corect să spună în stânga şi-n dreapta că mă cunoaşte mai bine ca oricine.se mândreşte că a reuşit să-mi între pe sub piele,carne,oase. nu poţi păstra lucrurile astea pentru tine?crezi că dă cineva doi bani pe faptul că mă cunoşti?de parcă aş fi cine ştie ce persoană.dar nu-ţi face griji.singurătatea are şi avantajele ei.când greşeşti nu poţi da vina pe altcineva înafară de tine. depinzi doar de tine.şi atunci când faci un lucru corect satisfacţia atinge cote maxime.şi-n plus n-are cine să te îmbârlige într-o situaţie.lucrurile sunt mai uşoare.mult mai uşoare.
şi deja sunt eu o persoană complicată,de ce să mai complic şi lucrurile?nu încerca să insişti.persoanele nu stau lângă mine mai mult de o vară.după ce le iau tristeţea pleacă fericite mai departe.am un zâmbet trist pe faţă în momentul în care mă gândesc la asta,ca atunci când îi cânt lui,celui din imaginaţia mea, melodia melancolică care ni se potriveşte atât de mult.i-aş cânta şi lui,celui real,însă el nu mai e copil aiurea pe care-l iubesc.sentimentele astea pentru tine,cel de demult,sunt atât de intense încât mă întreb,înainte de tine eu cum trăiam?
....poate nu trăiam.doar existam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu