Chestii.

        Dar ce se întâmplă când suntem obişnuiţi să iubim şi să nu fim iubiţi? Ne pierdem încrederea în noi. Avem impresia că ne e bine şi singuri. Însă dacă cineva ne spune "te iubesc" , îi răspundem printr-un simplu zâmbet , iar în gând ne zicem "mhm,sigur". Dacă ne găsim dragostea murim de frică în fiecare secundă. Dacă e acum e la fel ca înainte?Ne este frică să o credem , să îi mărturisim sentimentele.
        Un copil aiurea mi-a spus cândva că "oricine merită o sanşă". L-am privit sceptic şi l-am întrebat "una singură ?".A stat câteva momente până să imi răspundă , apoi mi-a explicat , precum unui copil ce învaţă pentru prima dată să adune două numere, " câte crezi tu că merită". Dar , hei , eu nu am de unde să ştiu asta , hm?Cum îmi pot da seama de lucrul ăsta?Sau dacă nu apreciază şansele pe care i le ofer? Sau dacă îţi spune că dacă i-am mai dat una , o să-i mai dau încă una şi tot aşa?
        Şi totuşi , ce ar mai fi viaţa fără capacitatea de a lua decizii cretine?Nimic. Monotonie. E ca şi cum ai şti că soarele va răsări în fiecare zi. Nu îi mai apreciezi frumuseţea, pe când ploii , care apare când te aştepţi mai puţin i-o iubeşti.Ploaia spală sufletele.Întotdeauna îmi vine să scriu când plouă , asta după ce am ieşit din casă într-un simplu tricoul albastru şi o pereche de blugi.Da , ploaia char are grijă de suflete.