Tu mai ai suflet?

       Ce avea să se intample acum? Stai. Unde sunt? Ce caut aici? Cine sunt? Cum am ajuns în starea asta? Îmi pun aceste întrebari de fiecare dată când îmi dau seama că am mai pierdut puţin din suflet. E posibil oare ca un om să rămână fără el?Si dacă da , atunci ce e de făcut? Şi-l poate recupera? Desigur.
       Şi-l recuperează şifonat. Apoi încearca să-l asambleze însa bucaţile nu se mai potrivesc. Atunci le forţează iar într-un final ele formează un întreg , un suflet.
Însa acela nu e sufletul tău. E al altcuiva şi tu eşti nevoit să înveţi să trăieşti cu el, să iubeşti cu el. Dar nu mai iubeşti acele persoane la care ţineai înainte. Iubeşti altele; persoane la care nici nu te gândeai ca le poţi oferi dragostea. Păcat , deoarece şi ele îţi iau pe zi ce trece puţin din noul tău suflet şi tu iar rămâi fără el, iar eşti nevoit să asamblezi altul , să forţezi bucăţile şi să înveţi să trăieşti cu el. Cred că până acum am avut în jur de câteva zeci de suflete.
       E obositor. M-am săturat să iubesc alte persoane mereu. Niciodată nu m-am priceput la ansamblat lucruri. Poate ăsta-i motivul pentru care tot pierd suflete.
       Într-o zi voi avea un suflet al meu , din care lumea va lua puţin de tot şi va aduce înapoi de patru ori mai mult. Voi avea un suflet care-i va iubi pe toţi. Voi avea un suflet doar al meu. Unul care înainte n-a mai aparţinut nimănui altcuiva şi după mine o să aparţină unui copil care nu ştie ce-i aia viaţă.
Un copil inocent care-l va aprecia mai mult ca mine. Mi-e frica de moarte. Asta înseamna să iubeşti viaţa? Poate. Da' mi-e frica si de viaţă.